Papa Roach a fost pentru prima oară în România şi a făcut deja o impresie bună pentru că nu şi-a anulat concertele din Europa, în ciuda epidemiei de coronavirus. Concertul s-a ţinut în cort, deşi temperatura sărise deja de 20 de grade în ziua evenimentului. Chiar şi solistul Papa Roach a sugerat că era mai bine să fie scos cortul, pentru că era prea cald înăuntru. Până să ajungem totuşi la Jacoby şi părerile sale despre organizare, hai să vedem cum am stat cu deschiderea.

Ice Nine Kills sunt nişte lupi tineri, activi din 2002, dar pe care i-am descoperit recent. Au o estetică interesantă, construită în jurul filmelor de groază. Cântă un metalcore pur, care mă duce uneori cu gândul la Asking Alexandria sau I See Stars. Au videoclipuri complexe, inspirate de Freddy Krueger, Jason şi filme slasher. Inclusiv la Arene au venit cu măşti însângerate şi machiaj. Au cântat cam jumătate de duzină de piese, mai toate de pe noul album, "The Silver Scream".

Nu au sunat rău deloc, alternând părţile de screamo cu cele curate şi chitări on point.

Au urmat Hollywood Undead, care au adus un vibe puternic de Spring Break, bros before hoes şi maiouri cu muşchi. Erau mai axaţi pe partea de rap din rap-rock şi pe... playback, dacă e să fiu sincer. Cea mai aşteptată piesă a serii, "Empire" a sunat bine, prea bine şi cam acela a fost momentul când mi-am dat seama că track-urile vocale erau 90% "pe bandă". Sigur, s-au conectat genial cu publicul: au adus un steag uriaş al României pe scenă, au urcat un băiat din public să cânte la chitară şi au vorbit cu noi înainte de fiecare track.

Am auzit şi "California Dreaming" şi "Heart of a Champion", pe care s-a dansat ca în Revenge sau în Kulturhaus, într-o seară în care nu se pune rock. Am avut şi artificii reci şi în general un show reuşit, dar mai puţin pe latura muzicală. Reprezentaţia lor a încântat maxim puştimea, skater boys, valul nou de pasionaţi de hip-hop şi mai vag de rock. Am remarcat chiar mase de public care au plecat după Hollywood Undead, pentru că şi-au primit dopamina prin urechi şi probabil nu mai erau interesaţi de Papa Roach şi cariera lor de 27 de ani.

A venit apoi şi momentul cel mare, când s-au stins luminile, s-au încins tobele şi a intrat Jacoby Shaddix pe scenă. Cu creasta de cocoş pe care o cunoaştem şi o voce care nu a slăbit după atât de mulţi ani, chiar dacă în unele piese din concert a fost acoperită de volumul chitarelor. Setul a început cu "Dead Cell" şi "I Suffer Well", dar de abia piesa 3 a încins publicul, "Blood Brothers". Sună a începutul anilor '2000, a jocuri de PlayStation cu Tony Hawk, a skateri cu Sprite în mână, a graffiti şi cultura urbană.

Mesajul e totuşi despre corupţie, tentaţie, droguri şi autodistrugere. Am auzit şi piese de pe albume mai noi, precum "Renegade Music" de pe LP-ul din 2018, "Who Do you Trust?". Mi-a sunat atât de mult a Rage Against the Machine încât a trebuit să caut pe web dacă nu e vreun cover. Are ceva de "Bombtrack", ceea ce e un compliment pentru Papa Roach. Am alunecat spre melancolie cu "Broken Home", cu un sample de "Lose Yourself" de la Eminem pentru a ne întoarce la anii '2000 la început cu problemele familiale cu care am crescut cu toţii.

Publicul a început să ţopăie serios apoi pe "Elevate", tot de pe ultimul LP şi toată lumea se distra deja la maxim. Spre deosebire de Hollywood Undead, Papa Roach nu a făcut playback şi Jacoby s-a achitat decent de datoriile vocale. Are genul acela de voce ciudată, care sună bine live, dar apoi când am ascultat ce am înregistrat cu iPhone-ul nu mai suna aşa bine... Am avut parte şi de un track acustic, "Falling Apart", ocazie cu care ne-am întors la albumul "F.E.A.R" din 2015.

Am fost scoşi din melancolie apoi de un solo de tobe, care nu a fost totuşi pe măsura celui realizat de toboşarul Bullet for My Valentine primăvara trecută la Arene şi pe care nu o să îl uit prea curând. Pe final s-a lăsat cu un cort care tremura de vibraţii, între "Getting Away With Murder" şi un tribut pentru Keith Flint, care a încetat din viaţa acum fix un an. "Firestarter" a sunat impecabil cântat în varianta rock, urmat de imnul ligii de wrestling din SUA, ".... To Be Loved". Poate cea mai fredonabilă piesa Papa Roach... S-au auzit şi versurile "I think I need help", dintr-o piesă de awareness despre sănătatea mentală, mai actuală ca niciodată.

Bis-ul a venit surprinzător de rapid şi trupa nu a mai făcut jocul clasic de "ne facem că plecăm". Am avut parte de piesele "Who Do You Trust?", dar şi motivul pentru care am fost la Arene, "Last Resort". Este cea mai cunoscută melodie Papa Roach, de pe albumul "Infest" din anul 2000. Mai mult de atât, cu ea începea CD-ul lansat atunci. Cine nu şi-a scrijelit versurile cu pixul pe bancă sau în caietul de elev şi-a ratat cariera de rebel în liceul anilor 2000-2010. Ultimul track a fost "Born for Greatness", iar pe parcursul concertului trupa ne-a asigurat că va mai reveni la noi şi că e surprinsă că primeşte atâta iubire, deşi nu a mai fost la noi niciodată.

Ca o concluzie aş zice că m-a surprins numărul uriaş de oameni care ştiau versurile şi la Hollywood Undead şi la Papa Roach. Înseamnă că a fost un concert perfect targetat şi au venit fix oamenii care chiar ascultă aşa ceva, nu doar cei care nu aveau ce face marţi seara în epidemia de gripă. S-au strâns cam 2000 de oameni, poate 3000, dacă ar fi să estimez.

Câteva cuvinte despre organizare: nu am avut o problemă aşa mare cu organizarea, în cort era cald, dar puteai să îţi laşi haina la garderobă şi era OK. Cozile la băutură au fost rezonabil de mici sau mari depinde ce jumătate a paharului priveşti, iar toaleta locaţiei a fost completată de o tonă de Toy-Toy-uri în zona de la intrare, unde ieşea lumea să fumeze. Am simţit pe pielea mea economia de piaţă şi leul slab: 6 lei garderoba şi 9 lei jetonul, dar asta e altă poveste. Trupele nu au întârziat, deci nu am obiecţii nici aici.

Cât despre actul muzical, Holywood Undead a făcut mai mult show şi antren, dar cu playback, iar Papa Roach mai multă muzică şi feeling.