Înregistrat înainte să înceapă pandemia şi finalizat în timpul izolării, "We Are Chaos" are o structură old school. Primele 5 piese sunt ceva mai "luminoase" şi prezintă o oarecare doză de speranţă, în vreme ce pe "B Side" avem încă 5 piese un pic mai heavy şi mai întunecate. Succesorul lui "Heaven Upside Down" din 2017 este produs de către Shooter Jennings. Include o cantitate generoasă de balade şi Marilyn Manson aproape că nu ţipă deloc pe acest LP. Ba chiar are câteva piese de dragoste....
Sunt şi elemente electronice din plin şi un southern rock şi desert rock care s-ar potrivi în filmele fraţilor Cohen sau Duplass. Noul disc este plin de melancolie şi are mai puţine jocuri de cuvinte şi sintagme cu dublu înţeles decât ne oferă Manson de obicei. "Don't Chase the Dead" e de-a dreptul catchy şi sunt momente în care sună ca o piesă de bal de liceu. Aceeaşi piesă are şi cel mai dur moment al albumului, un ţipăt că pe vremea lui "Antichrist Superstar", dizolvat rapid într-o înlănţuire de acorduri de chitară şi clape visătoare.
Prima piesă de pe LP, "Red Black and Blue" începe cu un discurs care nu prea are sens, în care Manson vorbeşte despre modul în care ar vrea să acopere lumea cu miere, încât toată lumea să se mănânce pe sine. Sunt influenţe din plin pe album de la David Bowie, lucru care s-a întâmplat şi pe "The Pale Emperor", lansat de muzician în 2015. Sunt momente în care Brian Warner (numele real al lui Manson) alunecă chiar spre synth pop, goth şi dark pop, amintind de The Cure sau Depeche Mode.
"Infinite Darkness" e singura piesă cu elemente de industrial şi sună destul de ameninţător şi întunecat pentru a merita asocierea cu "Holy Wood" şi "Antichrist Superstar". Acest experiment muzical se încheie cu "Solve Coagula", cu valuri de sintetizator şi solo-uri inspirate de chitară, dar din păcate versurile sunt puerile: "nu e nimeni altcineva care aş vrea să fiu, aşa că rămân ca nimeni altcineva".
S-ar putea spune că la 50 de ani Manson şi-a pierdut "dinţii" şi agresivitatea, dar măcar nu poate fi acuzat că nu încearcă ceva diferit. Albumul este mai bun decât "Born Villain" din 2012, dar e departe de "The Pale Emperor" şi de legendarul "Mechanical Animals". Au fost o idee mai interesante ultimele coveruri ale artistului, după The Doors şi Johnny Cash.
