Organizare:
Au fost 3 categorii în care puteai intra: A, B şi C, iar sincer de la C vizibilitatea nu era deloc cea mai bună. Categoria “A” a fost baza pentru a putea simţi concertul din plin. În spate de tot erau food trucks, iar la nici unul dintre baruri nu am remarcat cozi. Era totuşi o tendinţă ca fiecare "baricadă" dintre sectoare să aibă zona frontală buluc de fani. Intrarea s-a făcut rapid, cu ciudăţenia faptului că având bilet la B, am stat un pic la C (pe unde se intra) şi nu ştiam că pot intra la B pentru că nu vedeam un indicator al acestui lucru, al porţii ce făcea legătura.
Se puteau cumpăra şi bilete de la intrare, categoriile B şi C, iar controlul a fost mult mai civilizat şi politicos decât la SAGA aş zice. Plata s-a făcut cu cardul sau cash, fără jetoane de această dată.
Vended:
Vended este o trupă formată de fiul lui Corey Taylor şi fiul lui Clown de la Slipknot. Sună ca un Slipknot foarte "crud", care încă îşi cauta identitatea. Vocea nu s-a maturizat încă, dar chitara şi tobele au ce le trebuie pentru a fi în rotaţie pe un radio de metal. Am auzit piesa "Antibody", poate cea mai celebră a grupului şi am avut parte de headbanding şi o prestaţie energică a solistului, o veritabilă bestie Blanka din Street Fighter. Băieţii sunt energie pură, dar neşlefuită.
Jinjer:
A urcat apoi pe scenă Jinjer, trupa pe care (că vă vine să credeţi sau nu) eram mai curios să o văd decât pe Slipknot. Asta pentru că am tot văzut Slipknot în înregistrări de concerte, dar la Jinjer m-am mulţumit cu clipurile oficiale şi piesele. S-a bifat Pisces, iar trupa ucrainiană continuă să o aibă ca star pe Tatiana Shmaylyuk, solistă foarte versatilă la trecerea între cântat curat, cu voce blândă, ca de baladă Guano Apes şi growl-uri supărate, care ar face cinste şi la Arch Enemy şi Spiritbox. Parcă growl-urile nu au răzbătut aşa puternic, fiind acoperite de bas şi chitara.
Am auzit şi "Disclosure" cu al său ritm sacadat şi cu nişte vocalize pe care descopeream o nouă Tatiana la fiecare vers. Aşa cum bine zicea cineva: "solista are două voci de îngeri, de Gabriel şi de Lucifer". Am mai auzit şi poate cel mai mare hit al ucrainenilor, "Teacher, Teacher!", care aduce şi câteva elemente de rock progresiv şi de djent. Apropo am auzit jocuri de cuvinte şi glume cu "djent" în public, semn că a ajuns şi la noi această cultură.
Ce e clar e că Tatiana e un fenomen şi merită să intre în orice top 10 al unor soliste metal.
Slipknot:
Se crease deja mult hype după ce Slipknot lansase piesa "The Dying Song" cu doar ore înainte de concert.
Când a intrat Slipknot eram cu setlist-ul în mână, cel din Mexic, cum te duci cu reţeta la farmacie. S-au ţinut de el ceas, până la piesa 10, unde în loc să cânte "Duality" au cântat "The Devil In I". Am avut şi un setlist mult mai lung decât ultimele concerte ale formaţiei, ceea ce mă bucură. Apropo, concertul de la Romexpo a fost primul din Europa din februarie 2020 şi au ales tocmai România pentru asta! Au promis şi că vor reveni aici, iar Corey Taylor a fost foarte impresionat de atmosferă.
Am şi o teorie personală în cap: a zis exagerat de des Bucharest, poate pentru a nu confunda cu Budapest? Fiecare al treilea cuvânt era Bucharest. Am avut parte de 16 piese în setlist şi 2 la bis, iar Slipknot s-a dovedit a fi o maşinărie bine unsă. A sunat totul perfect, că pe disc, cu mici momente în care mi se părea că solistul a grăbit puţin ritmul sau în general piesa a fost grăbită. Pe "Psychosocial" am simţit asta.
Corey a avut vocea impecabilă, chiar şi acele părţi mai "rap" pe care le avea pe "People = Shit", iar jocurile pirotehnice, artificiile şi traznaile colegilor de trupă au fost on point. L-am avut pe Sid Wilson la platane cu acel costum de Împăratul din Star Wars, cu un al doilea cap la subraţ. Clown, creierul din spatele clipurilor Slipknot are acum o mască mai glam, lucioasă, din oglinzi şi metal. Toţi artiştii de pe scenă sunt bărbaţi la 44-50 de ani, dar au avut energie mai ceva juniorii de la început.
Corey Taylor nu s-a lăsat de headbanging, ajutat şi de o mască mai light decât monstruozităţile de la început de carieră. Ochii săi siniştri îmi amintesc de filmul "Coraline". Am avut şi mosh pit în câteva segmente din public, dar unul timid, nimic memorabil, sub ce am văzut la Slayer în 2019 la Arenele Romane per total. E posibil ca în faţă, la categoria A să fi fost prăpăd totuşi. Poate cea mai mare surpriză a serii a fost că am auzit şi balade, precum "Snuff", o piesă de suflet pentru mine, ascultată pe repeat în 2009.
Am avut parte şi de "Vermilion", care nu e chiar balada, dar pune bazele pentru ceea ce avea să fie partea 2. Cat despre dezmăţ, el s-a petrecut pe ultima piesă a serii, "Surfacing", cu acea chitară demenţială, care te face să ajungi de la zero la 100 în 2 secunde. S-a cântat "Custer" cu Griffin Taylor, s-a scăzut tempo-ul cu "Dead Memories" şi s-a făcut prăpăd cu "Duality". Cele mai multe piese au fost de pe albumul "All Hope Is Gone", 4, iar de pe "Iowa", am auzit 3.
Până şi noul track "The Chapeltown Tag" şi-a găsit loc în setlist. Am avut şi un moment identic cu cel de la Prodigy din 2011 în Piaţa Constituţiei, când Corey ne-a invitat să stăm cu toţii jos şi apoi să sărim la comandă, pentru o bucată de "Jump the Fuck Up". Juriul încă deliberează dacă era o aluzie la piesa cu Soulfly cu acest nume.
Concluzie:
Slipknot e o maşinărie bine unsă, cu cheiţa potrivită, îi dai drumul pe scenă şi îţi livrează show impecabil. Zero note greşite, o mică senzaţie de grabă ici şi colo, show pirotehnic, căldură faţă de public. Şi publicul ştia exact în ce se băga, am auzit asta în discuţii, am văzut mulţi străini, am văzut bannere cu aluzii la albumul solo al lui Corey, "CMFT". A fost convenţia fanilor Slipknot practic, schimb de chimie între trupa şi fani, care se încărcau unii de la alţii. Duse sunt vremurile când 9 bărbaţi teribili de 20 şi ceva de ani se tăiau pe piept în studio şi miroseau un borcan cu o cioară moartă pe scenă la început de ani 2000 pentru a vomita.
Acum avem un masterclass de showmanship şi sper că teoria mea de la începutul recenziei să nu fie reală şi să nu fi prins Slipknot la apus, aşa cum am prins Stone Sour în 2018.
