Sub ameninţarea constantă a ploii (care nu a mai venit) a început desfăşurarea de "forţe" la Arene. Se simţea încă de la prânz pe 10 iulie că e ceva special în oraş. Puteai număra zeci de tricouri cu Slayer la metrou încă la acea oră, semn că lumea se echipa pentru show-ul de seară. Balul a fost fost deschis de formaţia Methedras, grup care activează din 1996 şi combină thrash-ul Bay Area cu un sunet death metal ceva mai modern.
Growl-uri şi porţiuni ultra rapide au făcut sângele publicului ajuns devreme să pulseze. Chitara e surprinzător de complexă pentru thrash, ca şi percuţia.
Au urmat Carthagods, care au avut o conexiune specială cu publicul de la noi. Şi-au amintit că au mai fost pe aici şi am văzut chiar şi fani din public care le fredonau piesele. Am ascultat piesa nouă "The Monster in Me", single lansat în aprilie şi extras de pe albumul omonim, care a sosit în primăvară. Vocalul a ştiut să agite bine de tot publicul, iar solo-urile lui Timo Somers au cucerit mulţi metalişti.
Carthagods este un proiect muzical inedit, provenit din Tunisia la final de ani '90. Cântă o combinaţie de heavy metal cu death metal, cu o voce ce aminteşte de power metal. De-a lungul anilor trupa a colaborat cu nume mari de la Judas Priest, Guns n' Roses, Epica, Sepultura, Megadeth şi Blind Guardian.
Trecând peste trupele din introducere, a venit momentul pentru greii serii, Slayer. Înainte de asta vreau să vă ofer detalii despre organizare. Cozile la bere, suc, apă au fost ceva mai bine organizate decât la Disturbed şi parcă nu a venit la fel de multă lume ca la acel concert sau la Placebo din vara lui 2017. Publicul a fost totuşi mult mai numeros decât la Garbage. O parte din mine se aştepta să vadă Arenele arhipline totuşi, pentru un concert de adio Slayer. Amici ai mei mi-au sugerat că preţul a descurajat lumea sau poate mi s-a părut mai puţin public pentru că multe lume a ales locurile cu scaune. Apropo şi aceştia aveau propriile baruri cu alcool şi răcoritoare sus.
Slayer a început la fix, cu un soi de simfonie diabolică, o imagine cu cruci întoarse pe o perdea uriaşă şi un artwork foarte complex cu cranii pe vitralii şi figuri biblice transformate în mod diabolic. Pirotehnia show-ului a fost excelentă, nu chiar la nivel de Rammstein, dar în top 3 pentru ce am văzut până acum la noi. Mi s-a părut că focul era totuşi foarte aproape de artişti şi mă temeam pentru părul lui Tom Araya.
Setlist-ul a început cu "Repentless", single de pe LP-ul omonim lansat de trupă în 2015. Am revenit apoi în 1983 cu "Evil Has No Boundaries" de pe albumul "Show No Mercy". Am fost şocat de cât de bine sună vocea lui Tom Araya după 38 de ani de carieră şi cât de impecabil a fost ca nivel de energie la 58 de ani. Toboşarul Paul Bostaph a fost excelent când a făcut abuz de "pedala bas", care deşi pare uşor de mânuit când eşti începător pentru a îţi amplifica sunetul, pusă în picioarele potrivite dă naştere unui ritm drăcesc de thrash. Nu degeaba Bostaph e considerat unul dintre cei mai buni toboşari metal din lume.
Am avut ocazia să ascultăm şi "World Painted Blood" de pe albumul din 2009, cu un mesaj clar legat de conflictele din Orientul Mijlociu şi în general apetitul uman pentru distrugere folosind tancuri şi arme de foc. Dacă ar fi să fiu cârcotaş aş spune că deşi sonorizarea a fost bună, nu am auzit suficient de tare solo-urile lui Kerry King, chitara ritm fiind dată prea tare, acoperind-o pe cea solo.
Lumea a început să se dezmorţească cu adevărat la "War Ensemble", unul dintre imnurile Slayer de pe "Seasons in the Abyss" din 1990. Headbanging-ul era în floare şi am văzut oameni de toate vârstele, cu păr alb sau cu prima mustaţă abia mijită dând furios din cap pe riff-urile nervoase ale thrasherilor. Pentru că oricâte decenii ar trece, manifestarea metal-ului va fi mereu headbanging-ul, echivalentul dărâmărilor zidurilor cetăţii într-o bătălie medievală..
Aici trebuie să vin cu o mărturisire. Am un fel de zicală pe care o tot repet prietenilor mei: "am doar 2 concerte la care îmi e frică să merg, Slayer şi Slipknot". Asta pentru că îmi e teamă că un wall of death şi mosh pit ar putea fi scăpat de sub control şi s-ar lăsa cu răniţi sau poate mai rău... Îmi imaginam picioare zburând, oameni căraţi cu targa sau vreo intervenţie exagerată cu spray de piper şi bastoane de jandarmi ca în 2003 la Sepultura la Arenele Romane. Temere total nejustificată pe 10 iulie, când nici măcar nu am avut mosh pit ca afară.
Au fost două încercări, cea inevitabilă pe "Raining Blood" şi cea de adio pe "Angel of Death". Aici m-am simţit cam dezamăgit de publicul autohton, care a fost surprinzător de cuminte. Aproape că aş spune că am fost mai satisfăcut de mosh pit-ul de la Bullet for My Valentine cu câteva luni în urmă. O să consider că lumea a avut un "mosh pit intern", pentru că toate gâturile pulsau de vene şi toţi pumnii erau în aer, deci energia era doldora, doar că nu manifestată violent pe sistemul "alergând cu taurii de la Pamplona".
Cine a alcătuit setlist-ul pentru concert a făcut o treabă foarte bună, trecându-ne prin "Disciple", una dintre piesele care au marcat începutul de mileniu în metal, apărând pe controversatul album "God Hates Us All". A sosit fix de 9/11 şi a avut de suferit din cauza tragediei de la World Trade Center. Sunetul său extrem de zgomotos, murdar, mixat la extrem de Rick Rubin aminteşte de experimentul Metallica pe "St. Anger".
Am trecut şi prin "Seasons in the Abyss", care pentru puriştii thrash-ului este un pic de blasfemie, părând a fi mai aproape de definiţia unei balade. Mă rog, pe cât de baladă poate fi o piesă Slayer... Riff-urile dinspre final contrazic definiţia în mod clar. "Chemical Warfare" şi "Payback" s-au lăsat cu crowdsurfing, ţopăială şi un soi de horă a oamenilor cu veste de piele şi păr lung şi negru în care se strecurau deja firele albe ale stresului sau Bunicului Timp.
Am fost surprins că Slayer chiar a cântat "Angel of Death", cea mai controversată piesa a sa, în ideea că mulţi au interpretat-o ca o glorificare a experimentelor naziste asupra oamenilor. E vorba despre doctorul Mengele, dar de fapt Slayer atacă subiectul şi grozăvia sa şi nu îl preaslăvesc. Tom Araya and co nu prea au vorbit cu publicul, decât în câteva rânduri şi cu puţine cuvinte, dar au fost greu de "citit".
Solistul a venit de altfel aproape de marginea scenei la final, când toată lumea cerea bis şi părea că se încarcă de la noi ca o baterie sau vampir energetic. Ne privea ameninţător şi serios, poate emoţionat, după cum am scris, greu de citit... A primit steagul României şi parcă am simţit părere de rău atunci când a spus că e ultima incursiune Slayer în România vreodată. Să fi fost lipsa de mosh pit? Sau doar o trupă care ştie când să se retragă.
Rămân uimit de vocea lui Tom Araya şi aş vrea să spun şi că Slayer a cântat piesele fix ca pe albume, fără floricele improvizaţionale, cum mai face Metallica uneori şi chiar şi Megadeth din Big Four. Au fost profesionişti desăvârşiţi, dar nu aventuroşi, făcând ce ştiu mai bine: haos controlat în mod artistic, la BPM drăcesc. Parcă o reprezentaţie mai reuşită decât în 2010 la Romexpo.
Iată setlist-ul concertului Slayer de la Arenele Romane:
- Repentless
- Evil Has No Boundaries
- World Painted Blood
- Postmortem
- Hate Worldwide
- War Ensemble
- Gemini
- Disciple
- Mandatory Suicide
- Chemical Warfare
- Payback
- Temptation
- Born of Fire
- Seasons in the Abyss
- Hell Awaits
- South of Heaven
- Raining Blood
- Black Magic
- Dead Skin Mask
- Angel of Death
Update: Uitându-mă ulterior pe filmările de la concert (din altă zonă decât a mea) am văzut şi ceva mai mosh pit mai vânos, chiar şi pe prima piesă, "Repentless", dar... parcă se putea şi mai şi.
