Deși nu obișnuiește să vorbească foarte mult despre viața sa din spatele scenei și al studioului de înregistrări, la MCN Podcast Adrian Despot a intrat și în subiecte personale. Vocalistul Vița de Vie a mărturisit încă de la început că nu-i place să-și ascundă emoțiile de dragul unei convenții sociale și că faptul că este o persoană publică nu-l face cu nimic mai puțin vulnerabil. Nu-i place să pozeze în artistul cu viața perfectă, iar dacă starea sa de spirit nu este cea mai bună, n-o să ascundă acest lucru, explicând că și-a promis că nu va mai juca niciun rol încă de când a plecat de la "Școala Vedetelor".
Adrian Despot: "Viața asta este mult prea scurtă, mult, mult prea scurtă să te apuci să joci alte roluri: Adrian deșteptu', Adrian frumosu'. Nu man, ăsta sunt"
"Eu mă bucuram de tot succesul de pe pământ, dar nu apucam să fiu eu niciodată. A fost un coșmar. Și-atunci, cum am terminat cu "Școala Vedetelor", am plecat de acolo, am zis că n-o să mai joc niciodată în viața mea niciun rol. Iar asta cumva lucrează, în continuare, și împotriva mea, și pentru mine. Pentru că sunt un om extrem de deschis.
Sunt o persoană publică, prin natura meseriei, iar oamenii nu sunt obișnuiți să vadă persoane publice, artiști, dacă vrei, asumați, reali, pentru că majoritatea artiștilor de la noi, sau și de afară, sunt niște construcții, care se prezintă mereu și mereu, la televizor și în orice apariție, ca niște oameni a căror viață este perfectă. E un 24/7 în care tot timpul trebuie să faci, să arăți cât de șmecher ești tu, ce proiecte senzaționale, cât de bine îți merge, și așa mai departe. Nu pot să fac chestia asta.
Adrian Despot:"Am apărut noi, Vița de Vie, care am zis: <<Ăștia suntem!>>. Ăsta sunt, cu cearcăne"
Și-atunci, din '96, într-o piață românească în care toată lumea încerca să fie cât mai glorioasă și mai frumoasă și mai fantastică și mai extraordinară, am apărut noi, Vița de Vie, care am zis: <<Ăștia suntem!>>. Ăsta sunt, cu cearcăne. Bine, le am din clasa a 3-a, adică nu e ceva care s-a întâmplat acum, e ceva genetic. Și-atunci...n-am o viață perfectă. Sunt unul dintre artiștii care recunoaște lucrul ăsta.
Viața asta este mult prea scurtă, mult, mult prea scurtă să te apuci să joci alte roluri: Adrian deșteptu', Adrian frumosu'. Nu man, ăsta sunt, ajung să mă cunosc și ăsta mă prezint. Azi sunt obosit, mâine n-am chef, astăzi nu știu ce, whatever. Câteodată fac bine, câteodată fac rău. (...)
Mă apucă depresiile undeva prin octombrie, când se apropie anii de Colectiv. Mă apucă depresiile, mă țin pe toată perioada iernii, și-mi revin la normalitate, la Adrian ăla care zâmbește și râde, undeva prin aprilie. Așa funcționez, n-am ce să fac."
Adrian Despot: "Poezia, în sine, nepusă pe muzică, e un exercițiu de sălbăticie a minții"
Adrian a povestit și despre plăcerea de a scrie versuri, explicând diferența dintre poezie și textul unei piese Vița de Vie.
"Poezia, în sine, nepusă pe muzică, e un exercițiu de sălbăticie a minții, dacă vrei, pentru că poate duce în orice zonă, în orice fel de ritm, în orice fel de rimă, poate să nu aibă rimă, poate să fie o străfulgerare instantanee a sufletului.
Versurile cântate trebuie să țină cont, cel puțin așa cum lucrez eu, de tema de chitară, care apare prima. Piesa se face fără niciun fel de voce. Punem piesa cap-coadă, fără niciun fel de voce. După ce piesa este înregistrată în studio și este făcută forma, pe scheletul ăla apare linia melodică. Acestei linii melodice, care suferă de ritm și de încadratură pe măsură, i se adaugă versuri.
Deci când scriu versuri, scriu pe niște fraze mai mult sau mai puțin fixe. Și-atunci versurile cântecelor trebuie să conțină poezie. În același timp, sunt în niște limite ritmice. Ceea ce poate să fie foarte interesant."
În cadrul podcastului, Adi a mărturisit că a fost puternic marcat de absența tatălui său ca figură paternă. Într-o perioadă în care conceptul de parenting nu exista, relația cu tatăl lui a fost una dificilă, artistul declarând că a fost crescut de mama sa.
