Pentru a scăpa din start de această idee, vă spun atât: concertul a fost scurt, deoarece este extrem de solicitant throat singing-ul pentru laringe, glotă, epiglotă. Și nu cântă doar solistul! Și ceilalți membri ai trupei au contribuit cu aceleași guturale. The Hu a creat chiar un gen muzical complet nou, „Hunnu Rock”, care combină muzica tradițională mongolă cu rock-ul modern.
Nu degeaba au colaborări cu solistul Papa Roach și coveruri după Metallica. Iată și ce instrumente trăznite au acești muzicieni:
- Morin khuur – vioară cu cap de cal, instrument național mongol.
- Tovshuur – chitară tradițională mongolă.
- Tsuur – un fel de fluier cu tehnică de suflat specială.
- Khöömei (cântatul în gât) – un stil vocal tradițional, care are 3 variante:
- Khöömei clasic – sunet rezonant, cu armonice fluide, aproape melodice
- Sygyt – sunet fluierat și strălucitor, foarte clar în armonice
- Kargyraa – registru extrem de jos, grav, aproape gutural, similar cu growl-ul din metal
Arenele Romane au fost mult mai pline decât la concertul Die Antwoord de acum o săptămână, de exemplu. A fost ceva la nivelul festivalurilor care aduceau Soulfly, Cradle of Filth și Children of Bodom la Arene prin 2017. Pe mine cel mai mult m-a bucurat să aud un cover excelent de la The HU după „The Trooper” de la Iron Maiden, pe care și-a pus The Hu așa mult amprenta, că a făcut-o ca o piesă proprie.
A primit un suflu de metal modern, un tempo ceva mai accelerat, iar interpretarea teatrală și guturală a sunat și ca metalul anilor '80 și ca... altceva, ceva complet nou, un soi de imn de galerie de fotbal pe stil nou.
Dar lumea venise pentru „Wolf Totem” și „Yuve Yuve Yu”. Aceasta din urmă este o combinație de declarație de identitate națională, dar și o chemare pentru noua generație. Înseamnă „De ce, de ce tu?” și transmite generațiilor noi mesajul că și-au pierdut direcția, față de strămoșii cei înțelepți și curajoși.
Am resimțit și un pic de country rock și rock clasic în părțile mai melodioase ale acestui track. Fredonabilitatea e uriașă și toată lumea de la Arene a bătut din palme și a fredonat vocaliza ascuțită.
Pe „Wolf Totem” s-a dezlănțuit animalul intern al ascultătorilor, amintind de frenezia de la Heilung, tot la Arenele Romane anul trecut. „Wolf Totem” este o odă războinică adresată spiritului lupului și, implicit, poporului mongol. Nu e o piesă despre violență gratuită, ci despre forța care vine din unitate, sânge și loialitate față de strămoși și pământ. Povestea spune că primii huni s-au născut din unirea unei femei cu un lup ceresc, de aici motivul lupului.
Throat singing-ul profund, combinat cu ritmuri militărești și morin khuur distorsionat, dă senzația de ritual de luptă. Notele atinse de solist dădeau senzația unui instrument, ca didgeridoo din Australia, spre exemplu. Să mai zic de solo-ul superb de violoncel à la Apocalyptica?
Concluzie
The Hu e despre viscere, e din pântec, e extras din esența de strămoși războinici și dintr-o vreme când trebuia să cânți repede, să trăiești repede și pasional, pentru că puteai fi oricând ucis. De dușmani, natura neprimitoare din Mongolia sau de lupi. Asta a călit și oamenii, și portul tradițional, și inevitabil și muzica. A se remarca diferența uriașă față de muzica popoarelor latine, care au avut și ele imperii, dar au avut și timp să iubească, mediteze și să fie triste și temătoare în muzică.
Aici totul „mușcă”, totul e o avertizare, un îndemn, o chemare, o pildă. Și în mod clar nu e despre regrete, Miorița, vaiete sau jale.
