Organizare

Câteva detalii despre organizare am uitat să vă partajez în primul articolprimul articol. Ca să pleci de la Rockstadt ai o "rată", care trece la fiecare 30 de minute de la ora 00:00 încolo. În fapt vine cu 10 minute mai devreme și e neîncăpătoare. O cursă este 7 lei și se cumpără bilet din aplicația 24 Pay.

Pizza s-a scumpit de la 12 lei în 2023 la 18 lei acum și e rezonabilă, un fel de Dr Oetker sau Hatz Pizza lui Dorian Popa, dar destul de mare felia. Paharele alea cool cu logo Rockstadt se pot returna la punct de reciclare ca să te alegi cu 12 lei bucata. Tricourile cu formații costă cam 120-150 lei.

Băile sunt execrabile ca igienă, nu au hârtie și apă, sunt alunecoase, slinoase și cozi uriașe. Cozile sunt și ele uriașe, mai ales la băutură. La mâncare și top up au mai scăzut. La Gojira se adunase atâta puhoi de lume încât se blocase accesul și la toaleta din centru, cea pentru femei, cât și la barul din centru.

Pizza Rockstadt 2025 18 lei

Mi se pare inedit și că e un mic magazin cu merch și în spate de tot, la scena 3, cu tricouri ale altor formații, care nu sunt prezente aici. Controlul la intrare a devenit mult mai lax în ziua 2, față de ziua 1, parcă, mai ales dacă ești fată. Apropo, regula foarte clară și răspicată de a nu avea brățară cu țepi a fost încălcată de zeci de oameni, ea fiind gândită fix pentru mosh pit.

Bonus: am aflat că e un joculeț la un stand la Rockstadt unde poți țipa și cine țipă mai tare câștigă premii.

Obituary

Setlist-ul de la Rockstadt al celor de la Obituary reprezintă o selecție solidă din discografia lor clasică, acoperind mai multe albume importante — inclusiv cel din 1990 (Cause of Death) și debutul lor din 1989 (Slowly We Rot). În mod special, am remarcat că Slowly We Rot s-a auzit "cel mai tight" din seara a doua, o notă de profesionalism și experiență în live setup.

Grupul fondat în 1984 a trecut prin death metal, cu groove masiv și se aude excelent live. Are teme precum moartea, gore-ul, ecologia. E și o ușoară tentă de doom. Greu de crezut că i-am văzut acum 20 de ani la Arenele Romane, când promovau albumul "Frozen in Time". Îi găsesc neschimbați. Sunt mai puțin flashy și mai tehnici și brutali, dacă asta îți place.

Oranssi Pazuzu

Aici am fost mai mult ca o curiozitate, nu știam nimic despre trupă, doar mă intriga numele. I-au pus în spate, la Scena 3, simultan cu While She Sleeps, dar i-am prins puțin. E o trupă experimental psihodelică din Finlanda, un psihedelic black metal, cu elemente de space rock. Mărturisesc că nu prea înțeleg ce vor să livreze, dar mi-a plăcut infuzia de industrial de pe albumul din 2024. Nu fac pauze între piese și se joacă cu lumina, pentru a crea un soi de transă. Au dat volumul la maxim, au exagerat cu suprapunerea de sunete și sample-uri: e o copleșire senzorială. Și nu una bună.

The Kovenant

Judecând după straiele muzicanților, i-ai pune la industrial, cu Ministry și Combichrist. De fapt cântă și black metal și gothic metal, au și solistă cu o coroniță metalică pe scenă. Uneori am crezut că sunt la un Dimmu Light Meets Nightwish, ceea ce nu e neapărat rău. Grupul norvegian apărea din 1993 și primea chiar și un Grammy norvegian, fiind vârful black-ului norvegian prin 1998. Cum a început mileniul cel nou, hop! pe trendul industrial, electro-metal. Și de atunci au păstrat și look-ul. Proaspăt reunită în 2024 după 13 ani de pauză, formația a început să tot cânte din "Nexus Polaris" și emană mai mult gothic, decât industrial, synth. EDM.

While She Sleeps

Trupa din Sheffield a venit la noi cu mult entuziasm și solistul a pornit concertul arătând ca un membru Oasis și l-a încheiat arătând ca un membru boy band care a devenit icon metal, în maiou și cu tatuajele la vedere. Multă energie acolo, dar și voce care s-a auzit slab și prea mult bas.

Eu sunt mulțumit că am auzit "Anti Social", o piesă foarte catchy și cu versuri ca "I'm not Anti Social, I'm anti bullshit", care au venit ca unse în perioada de după pandemie. Am avut parte și de piese de pe cel mai nou album, cel de anul trecut și mă refer aici la "Self Hell" și "Rainbows", ultima cu un solo delicios.

Solistul mi s-a părut obosit după prea multe concerte, dar încă entuziast. Nu a livrat totuși jucăușenia pe care mi-o imaginasem ascultând track-urile în studio.

Within Temptation

Nu știu ce să scriu aici. Pe de o parte am crescut cu Sharon den Adel, cu colaborarea ei cu Armin van Buuren auzită des în autobuz acum mai bine de un deceniu și jumătate. Apoi în liceu tot ascultam "Stand My Ground", "Ice Queen" sau "Running Up the Hill". Posibil un cover chiar mai bun decât cel Placebo, deși e greu.

Sharon, Tarja și Amy Lee sunt cam cele mai antrenate voci din metal în ultimii 20 de ani, iar Sharon a fost impecabilă la Rockstadt. Parcă am totuși o problemă cu obsesia sa pentru război. Within Temptation a devenit o platformă pentru cântece despre război, conflictul din Ucraina. S-a cântat cu steagul Ucrainei în mână, artista olandeză ne-a amintit că acolo se luptă și pentru noi. Și că trupa a filmat un documentar în Ucraina.

Nicio vorbă totuși despre Gaza, sau poate nu am auzit eu. Nu mă înțelegeți greșit, nu am nimic cu artistul care hulește UCIDEREA de oameni fără sens. Dar când asta devine singura sa temă de 4-5 piese încoace... Mă gândesc că poți totuși aborda și altele în același timp cu războiul, nu? Știu, awareness, știu, au donat mulți bani pentru Ucraina... dar... cum rămâne cu superbele povești cu tentă gotică pe care le cântau acum două decenii? Iubirea, înălțarea spiritului uman, armonia cu natura, unde sunt aceste teme?

Ştiu că Within Temptation vrea să schimbe lumea şi să contribuie la pace, dar e greu spre imposibil în ziua de azi. Şi vocea lui Sharon din păcate nu e de ajuns.

Trebuie si ca grupul a virat spre rock alternativ de la o vreme și spre payoff-ul lejer al celor 3 minute de air time. Mother Earth s-a auzit superb totuși, iar colegii de trupă ai lui Sharon au fost și ei excelenți, mai ales chitaristul.

Gojira

Uite și buba serii. De două săptămâni mă tot uit la live-urile de la Brixton și Red Rock cu Gojira cântând "The Gift of Guilt" și "Pray" și tot sper să le auzim și la noi. De Ah Ça Ira de la Jocurile Olimpice de la Paris 2024 nu mai spun, mi se pare vârful întregului curent metal și momentul când metal-ul a devenit mainstream, în fața a 2 miliarde de ochi.

Iată setlist-ul de pe 31 iulie, pentru început:

1. Only Pain
2. The Axe
3. Backbone
4. Stranded
5. Flying Whales
6. The Cell
7. From the Sky
8. Another World
9. Silvera
10. Mea culpa (Ah! Ça ira!)
11. The Chant
12. Amazonia
13. L'enfant sauvage
14. The Gift of Guilt

Bun... și acum problemele! Prea mult bas, iar vocea lui Joe s-a auzit slab, înecată de bas. Era mult prea multă lume înghesuită la o singură scenă, gâtuind baruri, toalete, zone de acces. Mosh pit-ul a fost haotic, prostesc, agresiv, incomplet, limitat și petrecut... la margine, nu în centru, afectând femei, copii, familiști, care nu au treabă cu fenomenul.

Gojira și-a păstrat sound-ul l gigantic, masiv, iar toboșarul Mario Duplantier ne-a oferit 5 minute de pedală dublă non stop... doar pentru că poate. A semnalat momentul și cu niște panouri haioase, prin care ne întreba dacă vrem mai mult și cum ne sună cele 5 minute.

Am fost cu toții în transă la vocea solistului de la finalul lui "Stranded", pe care abia așteptam să o aud live, dar iar prea slabă, față de ce vedeam în Polonia acum 6 ani spre exemplu.

The Chant a fost pe cât de simplă, pe atât de catchy, ușor de fredonat la ghidajul lui Joe de către toată lumea. Flying Whales ne-a adus mesaj ecologist și am avut și mici orci gonflabile care au tot fost vehiculate prin public, în lipsă de crowd surfing din cauza pirotehniei. Apropo, a fost cel mai aprins show pirotehnic de la tot Rockstadt-ul, ceva ce ar face și Rammstein gelos.

Mi-a părut rău că nu am avut parte de "Pray" și chitara aceea nebună spre final, dar măcar setul s-a încheiat cu "The Gift of Guilt" și vocea tragică a lui Joe, însoțită de o chitară de-a dreptul funerară, spre doom parcă. Nu chiar ca la Brixton, dar rezonând foarte plăcut spre pădure.

Mi-a plăcut concertul, dar nu a fost "un clasic" și sonorizarea a lăsat de dorit. Au fost și mult prea mulți oameni să te poți bucura cum trebuie de frații Duplantier. Și parcă oamenii prezenți au resimțit diferit măreția sound-ului trupei, tratând-o uneori doar ca un alt motiv de moshpit chiar și în segmente calme și visătoare ale melodiilor lungi.