Observăm că Sala Palatului, cea mai importantă locație concertistică din București, este de multe ori plină ochi, având biletele sold out cu vreme bună înainte de concert. Întrebarea care se pune este: la ce concerte se înghesuie bucureștenii să își cumpere bilete? Răspunsul nu este deloc unul simplu de definitivat, pentru că dintre cei 1,6 milioane de bucureșteni, 4000 de oameni diferiți umplu Sala Palatului de fiecare dată. Este clar ca în primul rând artiștii care au un renume bine împământenit pe parcursul timpului au cele mai mari șanse sa facă evenimente sold out la Sala Palatului, așa cum a fost recentul dublu-concert Vaya con Dios sau cel al Larei Fabian. De asemenea, concertele care beneficiază de o campanie publicitară bine pusă la punct au șanse mari să umple Sala Palatului, așa cum a fost concertul pianistului ungar Havasi. Mai există și categoria de concerte ale unor muzicieni "de nișă", dacă putem să îi numim așa, muzicieni foarte buni, care nu sunt neapărat familiari oricăror categorii de public, dar care își găsesc în București destui cunoscători încât să umple o sală de 4000 de locuri, așa cum au fost concertele de la Masters of Jazz de acum câțiva ani.
Concertul Richard Clayderman de la Sala Palatului de pe 21 martie 2013
Ei bine, concertul lui Richard Clayderman, a patra vizită a sa în București, se încadrează în categoria concertelor artiștilor cu renume (pentru țara noastră), categorie care la rândul său am împărți-o între concerte pentru un public cu o ureche muzicală mai dezvoltată și concerte pentru marea masă. Richard Clayderman se încadrează, după părerea mea, în cea de-a doua categorie.
Spunând concerte pentru marea masă, ne referim la o combinație de audiție extrem de ușoară, comercială, cu compoziții mai elevate sau variante rearanjate ale unor piese celebre. Astfel, concertul lui Richard Clayderman din 21 martie a început dezamăgitor pentru persoanele cu un simț muzical mai dezvoltat, cu trupa Hipnotique în deschidere, formată din patru domnișoare care au încercat să acopere zumzetul publicului din Sala Palatului cu viorile lor electrice. Tot respectul pentru dânsele, nu le punem la îndoială talentul muzical, dar din păcate, formatul în care se prezintă nu este unul prea fericit. Străduință la vioară pe un fundal de orgă care dorește să ofere modernitate compozițiilor este o combinație nereușită și plictisitoare.
Hypnotique in deschiderea concertului Richard Clayderman la Sala Palatului pe 21 martie 2013
Vezi galeria completă de fotografii de la concertul Hypnotique, Sala Palatului, 21 martie 2013
Hypnotique a eliberat scena după aproximativ 20 de minute, iar când spunem "eliberat", înseamnă eliberat la propriu, pentru că scena a rămas goală pe tot parcursul concertului care a urmat. Camerata Regală care l-a acompaniat pe Clayderman a fost dispersată pe lateralele extreme ale scenei, iar pianistul si pianul său au stat în spatele scenei, departe de public și aproape de un panou uriaș pe care s-au derulat imagini pe parcursul spectacolului. O scenă goală, pe care muzicienii sunt amplasați neinspirat, dă un sentiment de pustietate, de austeritate, care nu își are în nici un caz locul într-o sală plină ochi cu oameni.
Intrarea lui Richard Clayderman în scenă a fost precedată de o introducere făcută de o voce groasă și de imagini cu pianistul pe panoul de background, anunțând o carieră fulminantă. Vă puteți face singuri o impresie despre "impactul" acestei introduceri. Clayderman a apărut pe scenă și a deschis concertul cu o glumă referitoare la nivelul lui de limbă engleză, anunțând un umor care urma să însoțească întreaga seară, cu un tip de glume nu dintre cele mai fericite.
Concertul Richard Clayderman de la Sala Palatului de pe 21 martie 2013
Am fost dezamăgită de începutul concertului (primele 2-3 piese) deorece combinația unui negativ ritmat cu instrumente clasice, în încercarea de a aduce o tentă de modernitate pieselor, la fel ca în cazul fetelor de la Hypnotique, mi se pare ieftină și plictisitoare. Auzind persoane în jurul nostru care caracterizau muzica pianistului drept ceva "sublim", ne făcea să ne gândim că locul nostru nu era la acea oră în Sala Palatului. Totuși, am rămas acolo, deși nu puțini au fost cei care s-au ridicat și au plecat, și sincer, nu am regretat că am făcut-o. Nu am regretat pentru că lucrurile s-au îmbunătățit din punct de vedere muzical și domnul Clayderman ne-a arătat că știe să cânte și muzică rafinată. După celebra "Ballade Pour Adelline", pianistul a adus la urechile noastre muzica lui Beethoven, Vangelis ("Chariots of Fire"), Stevie Wonder (căruia i-a dedicat un tribut alcătuit dintr-un mix de melodii ale sale), a compozitorului armean Aram Khachaturian ("Spartacus: Adagio of Spartacus and Phrygia"), ne-a mai servit și cu piesa din Love Story ("Where Do I Begin"), și cu un medley din West Side Story, cu "Un Dos Tres Maria" a lui Ricky Martin, un adevărat ghiveci de muzică, care s-a dovedit până la final mult mai calitativ decât stilul în care începuse.
Concertul Richard Clayderman de la Sala Palatului de pe 21 martie 2013
Salutăm intervenția în mijlocul concertului a percuționistului Daniel Ciampolini care a făcut o scurtă demonstrație la instrumentul numit hang, pe care l-a mânuit cu măiestrie și care are un sunet divin, dar care din păcate nu a avut nici o logică în ghiveciul muzical mai sus menționat.
Din concertul lui Clayderman mai merită menționate două lucruri: panoul video uriaș din spatele scenei pe care s-au derulat tot felul de imagini neinspirat montate, alternativ cu imagini cu mâinile îmbătrânite ale muzicianului pe claviatura pianului, și albina de pluș care a apărut în scenă la un moment dat, cu scopul de a distra publicul… sau poate doar o parte din el.
Deși câțiva dintre spectatori au părăsit concertul înainte de final, majoritatea dintre ei au fost mulțumiți și l-au aplaudat pe Richard Clayderman cu sinceritate și bucurie, în special persoanele care au primit cadouri pe parcursul concertului de la el, partituri și batistuțe. Muzicianul și-a anunțat intenția de a reveni în România, așa că Sala Palatului își va asigura efectivul de bilete și pe viitor. Pentru că există public care îl va aștepta cu sufletul la gură.
