Organizare
Nu am văzut cozi prea mari la intrare, nici la băuturi sau chiar la mâncarea (plescaviţa) de la intrare. La jetoane era ceva coada şi am văzut o strategie interesantă: jetoanele erau mai ieftine, 5 lei dar băuturile costau mai multe jetoane. Era 3-4 jetoane o bere. Am mai remarcat şi că în ciuda faptului că Golden Circle era sold out de ceva vreme, nu era chiar plin pe acolo şi s-ar mai vândut lejer 100 de bilete pe puţin.
The Vintage Caravan
Concertul a fost deschis de islandezii de la The Vintage Caravan, de care nu am auzit sincer până la acest show. Sunt islandezi, din ţara vulcanilor şi a vikingilor şi cum le-am auzit primele piese m-am grăbit să îi poreclesc "Greta Van Fleet 2". Fac parte din noul val de tineri care aduc înapoi sound-ul trupelor din anii '70, de la Deep Purple la Led Zeppelin. Au o energie specială şi dacă le-aţi urmărit clipurile, nu se iau deloc în serios.
Grupul a lansat de altfel în această lună o piesă nouă, "Hell", pe care a schimbat puţin sound-ul. E o baladă în genul Blue Oyster Cult, cu solo-uri în alt registru decât cel de obicei. Parcă mai meditativă. I-aş încadra la stoner rock şi muzică de surferi.
Opeth
Opeth îşi începea drumul prin muzică în anul 1990 şi pe parcursul carierei a trecut prin progressive metal, prin death metal şi rock progresiv. Mikael Åkerfeldt este miezul acestui proiect, el fiind solist, chitarist şi compozitor principal. E omul din faţă şi cel pe care au picat reflectoarele cel mai des. Are ceva din stilul sec al lui Beck, e glumeţ şi nu se fereşte să zică lucrurilor pe nume. Gluma serii, repetată des a fost că Opeth a mai cântat la noi într-un club cu catwalk şi că se tot aştepta la striptease.
A improvizat, ne-a învăţat teorie muzicală şi cum ar suna o piesă Opeth cantata în cheia greşită. A schimbat setlist-ul din mers şi a ascultat fanii care au cerut piesa "Ghost of Perdition". Aceasta s-a auzit pentru prima dată în concert live alături de noul toboşar Waltteri Vayrynen.
Opeth a intrat pe scenă în ritmurile lui "Skevets Prins", single de pe albumul "In Cauda Venenum", lansat de trupă în 2019. Este un track ca o operă, construit din acte, când tăcut, când impresionând printr-un crescendo spre final.
Ne-am adus apoi în anii '90 cu "Demon of the Fall" şi partea mai death a discografiei trupei, cu o îmbinare de tobe şi chitara fabuloasă. Mi se pare uimitor cum solistul trece aşa uşor între growl şi cântat curat, dar asta o chestie pe care am văzut că suedezii o fac bine.
Au fost şi două piese în care am recunoscut bucăţi de thrash pur, chitare sacadate şi livrate într-un mod ritmic, de care ar fi mândre Pantera şi Machine Head. Finalul lui "Deliverance" ne-a adus aşa ceva. E acolo o tobă excelentă, cu un ritm cum nu am mai auzit, chiar şi în rock progresiv.
Pe la minutul 2 din "The Lotus Eater" atmosferă a devenit sumbră, iar Mikael ne-a scos din visare cu grow-ul său. Pe aceeaşi piesă am auzit nişte floricele progresive la chitara care au încântat puriştii instrumentului.
S-a auzit evident şi mega hitul Opeth "Sorceress", care are o porţiune ritmată excelentă la început, care are ceva de cântec medieval de luptă. Spre deosebire de varianta de studio ce am auzit la Arenele Romane a fost mult mai bătăios şi mai heavy, lungind părţile savuroase de chitară.
Concluzie
Opeth a avut chimie cu publicul, a îmbunătăţit piesele sale de studio şi le-a făcut parcă mai heavy, mai pe gustul tuturor. Publicul nu mi s-a părut chiar animat, a fost puţin headbanging şi am văzut mai degrabă oameni la peste 35 sau peste 40 de ani veniţi să consume rock progresiv ca un vin select şi rafinat de vineri seara. M-am bucurat să văd şi adolescenţi, dar au fost foarte puţini. Încă mai cred că au fost vreo 10 oameni care au venit acolo crezând că vor auzi Otep în loc de Opeth.
În principiu pasionaţii de progresiv, care tânjesc la Gojira şi Meshuggah şi-au alinat dorul, e drept cu un act muzical mai light, mai melancolic, dar tehnic impecabil.
