A cânta la pian e cam același lucru cu a te avânta în jocuri de noroc, afirma Boris Berezovsky, unul dintre cei mai apreciați pianiști ai lumii, lansând o undă de șoc în inimile tuturor melomanilor scorțoși care încă mai păstrează o imagine idealizată a pianistului de geniu - un zeu ascetic care are ca unică rațiune de a trăi mângâierea clapelor.
Berezovsky, însă, încalcă orice principiu al rigorilor scenei. Își face intrarea ca un soldat pe câmpul de luptă… pășind apăsat, fără să-și salute publicul, într-o ținută de după-amiază, cu pantofii lustruiți militărește (până arată ca oglinda), mărșăluind rapid și precis către claviatura pe care o atacă în forță fără vreo vorbă sau vreun gest de prisos, folosindu-se doar de partitura memorată pe buricele degetelor. De altfel, statura impozantă și aspectul simplu, fără fasoane, constituie cea mai nimerită introducere pentru a gusta maniera de interpretare care l-a făcut celebru.
Boris Berezovsky in recital la Ateneu (foto: Diana Damalan, iconcert.ro)
Stilul lui Berezovsky a fost reliefat cel mai bine în cea de-a doua partitură propusă ad-hoc de pianist ”dejucând” programul prestabilit, așa cum a făcut cu majoritatea compozițiilor interpretate în timpul recitalului de la Ateneu de pe 6 noiembrie 2012. Piesa a fost nici mai mult nici mai puțin decât temuta Gaspard de Nuit, Scarbo, a lui Ravel, una dintre cele mai dificile compoziții de care până și marii pianiști se feresc, dar nu și Berezovsky, care adoră toate ”acrobațiile mortale de digitație”.
A atacat partitura ca și cum i-ar fi declarat război, ca apoi să danseze pe clape cu forță, dar și cu o pasiune incredibilă, cele două caracteristici de interpretare care i-au adus recunoașterea mondială. Stilul său însă este departe de a putea fi descris în doar două trăsături definitorii. Maniera sa este considerată demnă de admirație tocmai pentru că este foarte versatilă, reușind să surprindă atât frumusețea andaluză a Granadei lui Albeniz, de exemplu, așa cum poate materializa dansul nostalgic și rupt al lui Ravel din La Valse.
Boris Berezovsky in recital la Ateneu (foto: Diana Damalan, iconcert.ro)
Dar elementul surprinzător din interpretarea lui Berezovsky este riscul: pianistul încearcă să dezvăluie o altă față a compozițiilor celebre, una pe care nu am gustat-o niciodată. Cel mai bun exemplu în acest sens îl constituie Preludiile lui Gershwin. Preludiile au rămas în memorie ca niște compoziții jucăușe, amintind de anii de debut ai jazz-ului, dar Berezovsky imprimă o nouă fațetă Preludiilor - tumultul dezlănțuit nu a fost niciodată mai pregnant în compozițiile lui Gershwin.
Dar poate cea mai măiestrită interpretare a lui Berezovsky a fost Mephisto Walz, al lui Liszt. Un Mefisto fantomatic se născuse din pianul rusului și dansa fascinant, tentînd, distrugînd sufeletele celor care se lasă vrăjiți de cîntecul său. Această ”tălmăcire” a partiturii lui Liszt mi-a dat și cheia de interpretare a comparației insolite dintre cîntatul la pian și jocurile de noroc. Berezovsky joacă ruleta rusească cu fiecare partitură, introducînd elemente noi, estompîndu-le pe cele consacrate de alți mari pianiști care-l preced și o face cu o pasiune și o senzualitate fără precedent.
