Între 26 și 28 iulie, cine s-a aflat la Sibiu a avut parte de o doză serioasă de rock, mai precis metal, prin concertele din cadrul festivalului Artmania 2024. A fost o ediție aparte, a cărei a treia zi a fost mai intimă, nu în Piața Mare, ci în curtea Muzeului de Istorie. Artmania pare a se fi repoziționat, de la "festival cu tentă medievală, elemente de teatru, trupe gothice, simfonice" spre ceva mai deschis tinerilor, cu rock alternativ, nu metal și alte acte mai proaspete. Am apreciat și că au dat o șansă numelor tinere să se afirme. L-am văzut pe Jonathan Davis în mare formă și pe Courtney LaPlante pentru prima dată în România... dar cu probleme. Am avut și controversa cu Borknagar și nebunie muzicală cu Igorrr. Plus o Alternosfera delicioasă, sentimentală, unplugged. Impresii de la concerte găsiți mai jos.
Igorrr
Igorrr este pur și simplu nebun în modul său de a înțelege muzica. În cel mai bun mod posibil. Cine altcineva decât francezul Gautier Serre putea să aducă mixajul în stil Aphex Twin în muzica metal? Să bifeze colaborări cu Cannibal Corpse și cu artiști din muzica barocă. La Artmania a adus-o pe scenă pe solista Marthe Alexandre, pentru un plus de savoare.
Am auzit “Nervous Waltz”, dar și “Hallow Tree” cu solista și genialul “Opus Brain”, care mi-a ridicat părul pe mână. E ușor să cânți heavy metal, metal alternativ, dar să mixezi glitch-uri, sample-uri trăsnite și muzică barocă așa cum o face francezul... mai rar. Și nu e oricine, avem de-a face cu un om cu sinestezie aici, care ne-a făcut să auzim culori alături de el.
Lavina
Descoperirea festivalului pentru mine este Lavina. O trupă tânără din Serbia, care oferă un prog metal modern plăcut auzului. O chitară bunicică și un solist versatil pe care nu o dată l-am confundat cu Damiano David de la Maneskin pentru postura, haine, stil. Au ceva de Riverside, Tesseract, mai toate formațiile prog care contează în ultimii ani.
6 muzicieni super implicați, în sincron perfect, care au reușit să atragă publicul în mod magnetic, deși erau pe "scena mică", în pregătire pentru Satyricon. Au fost și momente de vocalize lungi, pian sensibil și pasaje heavy, dar melodic-heavy, cu aerul unui final dramatic de film. Chitara gajâită și clapele au sunat delicios împreună, amintindu-mi puțin de Paradise Lost.
Satyricon
Blackerii de la Satyricon au încheiat seara de vineri cu un set de 12 piese, printre care și "To Your Brethren in the Dark" și "Now, Diabolical". Satyricon a început cu un stil de black metal tradițional, caracterizat prin riff-uri rapide de chitară, blast beat-uri și o atmosferă întunecată. De-a lungul anilor, trupa a evoluat și a experimentat cu diverse stiluri, inclusiv rock și industrial, păstrând în același timp elementele centrale ale black metalului. Această abordare le-a permis să atragă un public mai larg și să se mențină relevanți într-un gen cunoscut pentru purismul său.
Am auzit și elemente de thrash live, dar cumva vocea nu mi-a plăcut. Nu e sonorizarea de vină, mi se pare că Satyr e prea unidimensional în livrarea vibrațiilor de glotă pe care le numim voce. Tot respectul pentru Frost, care e un baterist incredibil de puternic, numai dacă ne uităm cât de rapid și tehnic e. Așa precizie la așa o viteză... mai rar.
"The Pentagram Burns" s-a auzit senzațional, simțeam că mă uit la unul dintre documentarele despre black metal norvegian, cu Burzum și Mayhem în prim-plan. Sună foarte nordic, amenințător, iar toba e delicioasă. Totul s-a încheiat cu "KING", piesă din 2006 de pe legendarul album "Now, Diabolical". Instrumentalul e mai melodic decât alte piese black și am înțeles că acest single a stârnit ceva controverse în SUA prin videoclip. E cea mai ascultată piesă a lor de pe Spotify, apropo.
Taine
Pe Taine i-am prins preț de 3 piese înainte de Spiritbox, cu etern veselul și energicul Andi la voce și chitară. Au cântat cu zvâc, cu multe floricele pe instrumentație și cumva au ironizat faptul că sunt pe scenă mică. Îmi place că, spre deosebire de alte trupe death metal sau doom de la noi, se apleacă foarte mult spre elemente de progresiv, atât de mult că i-aș numi mai mult prog metal acum decât orice altceva. E mult travaliu și inovație pe partea de chitară, aș zice poate mai mult decât 80% din trupele de la noi.
Spiritbox
Mărturisesc că am venit pentru Spiritbox la Artmania 2024, dar am fost total dezamăgit. Pe de o parte, sonorizarea i-a jucat feste vocii solistei Courtney LaPlante, pe de altă parte nu a fost deloc chimie între ea și noi. A încercat să ne ducă spre mosh pit, pogo și ceva agitație, dar nimic. Spre final ne-a și zis că e obligată contractual să mai cânte o piesă. Mai lipsea "că altfel plecăm". Avea o lehamite care sper că era de la sonorizare și nu de la public. Pentru că tu, ca artist, aparții publicului și trebuie să îl inciti la manifestare, nu să îl acuzi.
Nu mă înțelegeți greșit. Growl-urile lui Courtney s-au auzit binișor, dar părțile curate... lipsă. Era ca și cum erau date la 20% din potențial. A fost nevoie să fie completată de colegii de trupă, care cumva aveau microfon mai clar auzit de noi. Wireless versus microfon pe fir, cred. "Jaded" nu s-a auzit bine deloc, dar "Circle With Me" a avut un growl superb. Acela dinspre final, pe care îl calculez mereu la jogging pentru un sprint. Ce să-i faci, Spiritbox e muzică bună de sport, de sală, de fitness.
Mult mai puternic, fioros ca un dragon din "House of the Dragon", a fost growl-ul de la "Blessed Be", înainte de care artista s-a încărcat precum Henry Cavill în "Misiune Imposibilă", cu mișcări de panteră. Încă nu îmi e clar dacă ne făcea și nouă semn să ne despărțim în două, cum a făcut Moise cu Marea Roșie, sau doar gesticula în pregătirea urletului. Piesa e despre abuz în relație și are un videoclip pe măsură, cu tot cu răzbunarea pe partener, în cele mai sadice moduri posibile. Și evident, având în vedere titlul și versurile, e plin de aluzii la "Handmaid's Tale" și scrierile lui Atwood.
Și "Holy Roller" ne-a adus înspre Architects, aș zice, cu uzul de sample-uri electronice și parcă lumea s-a mai agitat puțin. Basul acela gajâit de djent și chitara de la Spiritbox au fost delicioase, aș vrea să subliniez că instrumentiștii au fost perfecți. Nu a fost seara la Courtney totuși...
Korn
Deja mulțumit de concertele Korn din 2010 de la Peninsula și 2015 de la Arenele Romane, nu credeam că se poate mai bine. Ei bine, se poate... mult, mult mai bine. Cei de la Korn au fost perfecți, perfecți ca la gala MTV Icon pentru Metallica, perfecți ca la Woodstock '99 și perfecți ca la Lowlands la început de ani 2000. Unele persoane din public au zis că Jonathan Davis a avut scăpări de voce. Eu nu am auzit nimic în neregulă. Chitara a fost dumnezeiască încă din prima secundă, de pe "Rotting in Vain",
și show-ul trupei a fost completat de un vizual 3D pus în mișcare de panouri special montate înainte de concert. Fulgere, visualizere abstracte, elemente din simbolistica și clipurile formației, am avut de toate.
Publicul s-a animat și la medley-uri, precum "We Will Rock You" de la Queen combinat cu "Coming Undone" sau "One"-ul de la Metallica combinat cu "Shoots and Ladders". Au zburat pahare de bere, a ieșit și mosh pit, iar publicul era îngrămădit spre scenă unde Davis ne arăta de ce e poate cel mai longeviv om din nu metal.
Chester de la Linkin Park nu mai e cu noi, nici solistul Static-X, System of a Down s-a desființat, îi mai avem pe Fred Durst (cu artificii de look) și Davis. Korn împlinește 30 de ani în 2024 și a încheiat cu "Freak On a Leash", cu vocaliza care i-a făcut mari cu decenii în urmă. Aș zice că toboșarul a fost vedeta, cu un stil foarte bombastic și animat de a bate și livrând toate notele corect, ba chiar și cu niște extra bătăi agresive și propriul moment de strălucire. Ray Luzier e un toboșar de top 10 dacă mă întrebați pe mine. Poate face față în orice trupă metal, oricărei provocări.
Lumea a luat-o razna pe "Falling Away From Me", cu acel sunet întunecat de început de ani 2000 și cu o voce chinuită a lui Davis, chinuită intenționat pentru a exprima lupta internă. Vorbim despre un om supus abuzului în copilărie, abuz continuat și în liceu și apoi și în relația cu soția sa. Totul a fost catalizat în muzică, iar Korn trăiește din timbrul lui Davis, din vocalizele sale, din gemetele și scâncetele sale, alternate cu urlete și cântat sensibil.
Am avut parte și de cimpoi, Jonathan întorcându-se ca de obicei la rădăcinile scoțiene, chiar și fără fusta sa trademark. Apropo de trademark, nu a lipsit nici microfonul cu trup de extraterestru și nici headbang-urile cu dreadurile în aer la început de piese, cu solistul agățat de al său microfon.
Revolter
Nu știu nimic despre Revolter sau mai bine zis nu știam până să îi văd pe scenă Artmania, în ultima zi. Ce văd eu? Puștani de liceu, poate facultate, cu un sunet surprinzător de închegat, matur și fără greșeli, emoții, comportament de trupă la început de drum. Par că fac asta de ani buni și ne oferă o combinație... ciudățică. Baladele lor par emo metal alternativ, piesele dure se duc spre thrash. Când aud Soulfly, când aud Sleep Token și îmi place că insistă să cânte în română, cu toată comicăria ce survine când includ cuvinte obscene... cuminți.
Alternosfera (Unplugged)
Exact când credeam că experiența Korn va fi maximul trăirilor mele de la Artmania, iată că a venit Alternosfera să schimbe tot. Îi tot ascult și îi urmăresc prin țară din 2007, fiind fan al versificației lui Marcel Bostan. Îl consider unul dintre marii poeți ai limbii române din ultimele 2-3 decenii. Sau poate e dulcele grai moldovenesc de vină.
De această dată am avut o interpretare "rece", unplugged, cu chitară acustică, flaut și pian introduse. Au primit suflu nou "Femeia Nordică", "Ploile Nu Vin" și "Albastre Flori de Mai". Îmi place și că Bostan and co nu au căzut în capcana de a cânta “Wamintirile”, care e ceva mai greu de pus pe instrumente reci.
Vocea lui Marcel a fost ca de obicei, plină de emoție, angoasă și acea "miere guturală" de peste Prut. A fost ciudat să aud foste solo-uri, bridge-uri, breakdown-uri, părți de clape devenite flaut sau alte instrumente. Asta înseamnă reorchestrare. Au fost și vreo 2 piese pe care le adoram și nu le-am recunoscut inițial, pentru că trecuseră în registru lounge aproape, a la Richard Cheese, cel puțin la început.
"Flori de Mai" a fost cântată o dată și apoi "recântată" de public, într-un moment savuros, care i-a adus zâmbete pe buze lui Marcel. Ne-am întors la "Orașul 511" și "Spune-mi", în 2005, la începuturile trupei, cu o interpretare curată și simplă, de foc de tabără, care a stârnit multă nostalgie în rândul celor prezenți. Marcel a avut mult ecou pe voce și îmi place să cred că a răsunat peste tot Sibiul, dincolo de curtea micului Muzeu al Istoriei.
Alternosfera cântă despre război, despre iubire și despărțire, tristețe și angoasă, despre introspecția ce duce la disperare. Alternosfera folosește cuvintele limbii române în moduri ce fac ca alte trupe românești să pară că se încurcă în ele. Pare a fi rezolvat altfel puzzle-ul acestei limbi decât restul lumii. Și nu e singurul act muzical de peste Prut care face asta. Am devenit oare prea confortabili în romgleza și apucături vestice încât să ne mai întoarcem la filonul bogat al limbii noastre pentru artă?
E interesant că, fiind mai puțin public, am apucat să văd și câți fani die-hard erau. Mulți, mulți știau versurile și nu puțini erau cei tineri și foarte tineri. Unii veniți cu părinții, care erau și mai mari fani Alternosfera.
Concluzii
Artmania a ajuns la ediția cu numărul 17 și, spre rușinea mea, e doar prima la care particip. Poate pentru că Sibiul nu e așa la îndemână cum e Brașovul/Râșnov cu al său Rockstadt. Dar e un oraș frumos și pitoresc, chiar dacă mignon. E interesant că festivalul nu a perturbat deloc activitatea și starea orașului, care a rămas neclintit în visarea și înțepenirea sa vieneză. Doar Love Bar a devenit bar metal ceva mai dur peste noapte și înțesat de turiști, doar culoarea tricourilor din toate barurile se ducea spre negru și găseai Bolt și Uber ceva mai greu. Altminteri, Sibiul a rămas la fel. Alternosfera și Korn au fost highlight-urile acestei ediții, primii cu reinterpretări surpriză, cei din urmă cu un profesionalism cum doar la Slipknot în 2022 am văzut. Și m-a bucurat să văd că Jonathan Davis chiar se distra "la muncă". Era numai zâmbet, a comunicat bine cu noi și a fost în mare formă.
Spiritbox a fost dezamăgirea festivalului, între problemele cu sonorizarea vocii și lipsa de chimie între Courtney și noi. Lavina e descoperirea momentului, băieți cu simțire din Serbia, iar Revolter are un viitor frumos în față. M-a intrigat și micromanagementul organizatorilor, cu subdiviziuni de case și cozi pentru tot. Coada de bere, coada de cocktail, coada de top-up, coada de ticket swap, coada de presă, coadă pentru bilete copii și așa mai departe. Într-un fel se evita astfel un singur "cârnat" de coadă foarte lungă, deci îi înțeleg pe organizatori, dar e frustrant să afli că stai la coadă de bere când vrei un cocktail. Iar, la drept vorbind, Piața Mare a fost neîncăpătoare pentru Korn și prea goală la Satyricon și restul. Nu am multe plângeri, a fost un festival reușit, care a mers ceas și am auzit numai voci mulțumite, mai ales după Korn. Aș fi curios să văd dacă se revine la gothic, symphonic metal și altele de gen sau se merge mai departe pe alternativ la anul.
Nu, nu ignorăm scandalul cu Borknagar, care ne-a făcut "gypsy folks". Am înțeles că și-au cerut scuze și că "au făcut-o cu drag". Discutabil, mai ales când e așa un subiect sensibil în țara noastră.
