Organizare

Trenul de la Brașov la Râșnov costă 6 lei și face 20 de minute. Apoi ai de mers cam 18 minute pe jos până la Rockstadt Extreme Fest 2025. Festivalul se ține într-un soi de luminiș în pădure și parcare și are format pe lung, mai degrabă decât pe lat, ca un submarin. Cozi? Avem! La intrare, la top-up brățară și la bere și suc și cocktail. Atenție, că unele standuri de băuturi alcoolice nu au bere sau cidru.

Cozi și la mâncare sunt, dar mai mici. Nămol cât cuprinde, după câteva reprize de ploi, mai ales la Scena 1 și 2, dar la Scena 3 e ceva mai mult asfalt pe jos și scapi de noroi. Scena 1 și 2 sunt dispuse una lângă alta și sunt flancate de standuri de băuturi. Mâncarea și merch-ul sunt la intrare și respectiv în spate de tot, la Scena 3.

Mai sunt și diferite standuri de divertisment, încărcare de telefon și alte activări, mult mai rarefiate decât la un festival corporatist ca Summer Well. Sonorizare? Destul de OK, minus tobele de la Machine Head. Varietate de mâncare și băutură și prețuri? 10,5 lei un Ciuc la draft, vreo 18 lei un cocktail. Nu e rău deloc, e chiar bine față de SAGA.

Shaorma la 42 lei? Nu așa strălucit... Nici wurst la 32 lei și e cam anemic respectivul cabanos. Măcar cartofii prăjiți se pun cu nemiluita. Dar nu suntem aici pentru mâncare. Hai să vedem cum stăm cu evenimentul.

FOARTE IMPORTANT: pe întreg spaţiul Rockstadt nu ai semnal, sau mai bine zis nu ai date. Poţi da SMS, poţi suna, dar Internet? Nu merge, în nicio reţea. Toţi cei cu care am vorbit aveau problema asta. Aşa că te poţi găsi doar pe bază de SMS.

Katatonia

Am venit la Katatonia ca să mă întristez, să fiu melancolic și visător. Am avut parte de un set extins de piese, cu melodii inclusiv de pe albumul nou, precum Lilac, dar și clasice precum Opaline din 2012. S-a insistat parcă mai mult pe piese noi, ca Wind of No Change. E parcă o infuzie mai mare de rock alternativ decât gothic în noile piese, în ciuda atmosferei sumbre păstrate.

E păcat și că am rămas fără Anders Nyström prin martie 2025, chitarist și cofondator, probabil din cauza direcției în care mergea grupul. Eu personal sunt ancorat în perioada gothic metal a trupei, la începuturile sale, dar în ultimii ani s-a dus spre prog rock și prog metal. Cândva flirta și cu doom metal, dar în perioada anilor ’90 și începutul de ani 2000 sunetul era murdar și nu așa polished ca acum. Unii fix asta preferă.

Practic, dacă vrei doom și gothic asculți albumele din anii ’90 și dacă vrei prog asculți după 2010. La concert am auzit mai degrabă prog și singura angoasă și tristețe provenea din vocea solistului, care nu mi s-a părut că a răzbătut așa bine spre fani. E drept și că eram mai toți la coadă la top-up.

Witch Club Satan

Am prins două piese Witch Club Satan și încă încerc să mă dumiresc ce sunt. Părea un fel de colecție de Harley Quinn-ul lui Joker cu sânii pe afară și făcând părțile dure ale black-ului o poezie melodică. Un soi de black lent, un teatru feminist și ocult. Era și teatru kabuki japonez și accent de mașină muzicală, în fața căreia nu puteai decât să te oprești cu gura căscată.

S-a lăsat cu nuditate și exhibiționism, dar și un public local care nu a știut să își gestioneze emoțiile în această privință. Ochii copiilor erau acoperiți, rockerii erau confuzi-stârniți, nu știu câtă lume se simțea empowered și din tabăra feminină. Muzica... nu știu ce să zic. Șoc rock și cam atât.

Unprocessed

De fiecare dată când fac sport ascult piesa Unprocessed Snowlover, pentru al său bas supărat, răgușit și chitara cu mult distors. E extrem de crunchy și te zgârie plăcut pe creier. Băieții sunt tineri și la început de drum, dar sunt pasionați de matematică, fac un math djent precis. Multă vreme am crezut că îl au pe geniul de la Polyphia în componență, mai ales pentru părțile de virtuozitate la chitară.

Live nu le pot imputa decât părțile de cântat curat și nici pe acelea prea mult, deoarece părțile guturale au sunat excelent și solicită mult corzile vocale. Cred că Unprocessed e trupa care a cântat pe cea mai deasă ploaie, dar publicul, deși nu foarte numeros (lumea era la Mastodon), a părut încântat și a jam-uit cu ei.

Zeal & Ardor

Surpriza serii a fost Zeal & Ardor, care mi-au depășit cu mult așteptările. E drept că am aflat de ei de 2-3 ani și încă nu sunt o trupă așa mare, dar s-au comportat ca atare. Muzica lor e un soi de southern rock, pardon southern metal, care combină și gospel și soul cu un roi de rock alternativ, care alunecă spre un soi de post-black.

Vine din Elveția acest grup, dar canalizează southern gothic-ul din sudul Statelor Unite. Datează din 2013 și s-a făcut cunoscut acest grup prin hiturile Götterdämmerung, Run și Death to the Holy. Guturalele au fost on point, sample-urile à la Clown de la Slipknot mi-au făcut pielea de găină mai ceva decât ploaia recentă, iar headbanging-ul unuia dintre backing vocals a fost mai aprig decât la formațiile de thrash.

E ciudat ce îți face trupa asta: te bagă în transă cu gospel și îți vine să aplauzi și să te lepezi de Satana cu șerpi în mână, pentru ca apoi să alunece spre solo-uri și riff-uri crunchy, cu guturale dure peste. Mult headbanging alternând cu unduit de șolduri.

Mastodon

Dezamăgirea serii a fost Mastodon, poate și pentru că basistul Troy Sanders insistă să cânte și la voce. E drept că și Brann Dailor de la tobe cântă la voce, dar parcă o face mai bine. Troy se ocupă cu partea agresivă a vocii, iar Brann e responsabil cu o baterie complexă, cu poliritmuri și variere.

Vocea sa e mai melodioasă, mai „old-timey rock”. Personal îmi lipsește Brent Hinds, chitarist și vocalist Mastodon, dar trebuie să ne mulțumim și cu această abordare. Trecând peste cârcotelile de rocker bătrân, am așteptat cu sufletul la gură să aud More Than I Could Chew, piesa mea preferată de la Mastodon, între vocea de glam de anii ’80 dinspre final, solo-urile de chitară și acele riff-uri care sună regal și amintesc (prea) mult de Behemoth și O Father, O Satan, O Sun.

Steambreather și Blood and Thunder ne-au oferit virtuozitate, animații psihedelice în fundal și note perfecte la tobe și chitară.

Am avut parte la final și de un tribut pentru Ozzy Osbourne, prin coverul Supernaut, după Black Sabbath. Recunosc că aici vocea lui Troy a sunat spre Ozzy și nu a fost așa rea.

Machine Head

Inițial toba a fost mixată mult prea tare la Machine Head și acoperea tot, mai ales vocea lui Robb. S-a reglat după 2-3 piese și am avut parte de jeturi de foc, headbanging până m-a durut ceafa, solo-uri perfecte și o voce a solistului fix ca în perioada de aur a thrash-ului din Bay Area.

Machine Head s-a dus înspre comportamentul trupelor pop-rock mari, oferindu-ne și „antren” pe parcursul numărului său. Mă refer la ciocane gonflabile, cu care să ne „apărăm democrația”, dar și un soi de zaruri mari cu logo-ul trupei pe ele. Le-am tot lovit și propulsat în aer, ca un uriaș joc de volei.

Altminteri Robb Flynn a fost impecabil, deși a tors ca un motan trecut prin viață „Romaniaaaa, are you there?” de prea multe ori — de vreo 20, am numărat eu. Am auzit excelentul Now We Die, cu clasicele viori dramatice, dar și Bulldozer, pe care am avut parte și de mosh pit și de wall of death... sau pe aproape.

Am primit ciocane gonflabile la Ten Ton Hammer și am fredonat cu toții Is There Anybody Out There?. Mi-a plăcut că Robb își amintea de concertul de la Arenele Romane din 2015 și mi se pare că în continuare sună ca Robb Flynn-ul cel „Rambo” cu bandana roșie pe care îl știam de la început de ani 2000.

Am văzut și oameni căzuți în nămolul cleios și luați pe brațe după mosh pit și pogo. Asta e problema cu moșeala pe teren moale... e mai riscantă decât pe terra firma.

Coma

Coma a spus că acesta e mosh pit-ul cel mai mare care s-a făcut la un concert al său până acum. Formație cu state vechi, de 20+ ani în activitate, a venit pe scenă cu o energie pe care parcă noi nu o aveam... încă la acea oră 1:35 noaptea. Tocmai ne reveneam după Machine Head, a apărut și oboseala.

Totuși au livrat perfect și la Coboară-mă în rai publicul se vede că era mare fan Coma. S-a fredonat din greu, toți zâmbeau, nucleul dur de fani era acolo. Aș îndrăzni să spun că totul era pe fast-forward și poate prea energic pentru fanii obosiți după o primă zi intensă de concerte, noroi, ploaie.