Organizare

A fost poate cea mai relaxată zi, din punct de vedere al cozilor. Zero coadă la top up, coadă mică la băutură și spre deloc la mâncare. Am aflat și că tricourile se pot plăti cu cash și card și că erau epuizate cele asociate formațiilor ce cântaseră deja. Mai precis Machine Head. E 150 de lei un tricou, în general și sunt organizate pe mărimi.

Am încercat și eu prima dată în viață Unicum, care în ciuda numelui nu este vreo secreție de unicorn, ci un soi de Jägermeister, fie cu aromă de cafea, fie cu aromă vag amar-dulce. Tot servit foarte rece. Ce pot să mai zic în rest? Feriți-vă de fish and chips, cineva apropiat mie de la festival s-a simțit tare rău de la peștele de la festival.

Altminteri au un wrap cu tofu, avocado și ardei copți foarte bun.

Alestorm

Seara mi-a început cu Alestorm, formație scoțiană de "caterincă metal", așa cum i-am poreclit eu. La urma urmei, cine mai vine cu o rățușcă enormă pe scenă? Au o obsesie pentru pirați și zombie și cântă o combinație de power metal, folk metal, progressive și thrash. Am auzit de la o poștă, încă de când veneam dinspre gară acordeonul lor, dar oamenii mai aduc și alte nebunii pe scenă, instrumente precum țambal, trombon sau keytar.

Cântate în fustiță, la bustul gol și jamming cu mult amuzament. Ne-au oferit 14 piese, printre care și "Zombies Ate My Pirate Ship", "Drink", "Hangover" și "Mexico". Îi voi pune în aceeași barcă cu Electric Callboy, poate un pic și Dirty Shirt, E-An-Na și uneori și Korpiklaani.

Blood Fire Death

Această trupă relativ nouă, fondată ca tribut pentru grupul Bathory a fost promovată ca motiv pentru a îl vedea pe Nergal, solistul Behemoth, la treabă. L-am mai văzut și fiind chitarist pentru altă trupă la Rockstadt apropo. A sunat foarte scandinav și super grupul acesta e încă proaspăt, fiind cimentat prin 2024 (ideea apărea prin 2010 totusi), atunci când se comemorau 20 de ani de la moartea lui Quorthon de la Bathory.

Lineup-ul său se tot schimbă, dar în mare avem mai mereu membri Watain, Enslaved, Aura Noir, Mayhem, Emperor și chiar Bathory. Melodiile interpretate live sunt clasice Bathory, extrase din albumele „Bathory” (1984) până la „Blood Fire Death” (1988) și chiar „Nordland” – incluzând fragmente epice ca “A Fine Day to Die”, “Odens Ride Over Nordland”, „Dies Irae”, „Blood Fire Death” și „The Golden Walls of Heaven”.

E multă mitologie vikingă la mijloc, sound heavy, dar care s-a auzit bine la Rockstadt.

Kerry King

Probabil mi-am înnebunit toți prietenii și followerii cu "mă duc la Slayer", "vine Slayer la Rockstadt", "Uite Slayer". Nu e fake news, pentru mine Kerry King e Slayer. Unii zic că Araya, alții că Hanneman. Hanneman a compus mai tot ce e drept. Dar Kerry King e... întruchiparea spiritului Slayer pentru mine. Am venit să aud și albumul său solo, cel proaspăt scos de vreun an și singurul din cariera sa solo de altfel.

Personal m-am dus să aud live excelenta piesă "Residue" de pe albumul lui Kerry King. Acea parte tipică thrash dinspre final, care incită la mosh pit, a fost livrată cu sacadarea și mușcarea dorită. A ieșit mosh pit mai tot setul lui Kerry și rockeri de la ambele spectre ale vârstei au ridicat praful serios. Dar nu a fost îndârjirea și pogo-ul intens de la Gojira, ci mai mult un circle pit care accelera și încetinea când și când. Fericiți cei din centrul său, din "ochiul furtunii"!

Lumea a înnebunit la Repentless, o piesă Slayer din epoca sa "nu metal", cum spun cei care nu au fost încântați de ACEL album non thrash. Nu a lipsit nici un cover după Black Sabbath, pentru a îl onora pe Ozzy, în acest caz un Wicked World, cu o amprentă puternică a lui Kerry King, care a extins mult piesa și a oferit și un solo măiastru.

Solistul de la Death Angel, Mark Osegueda, cu care cânta Kerry, mi s-a părut că a încercat prea mult să sune ca Ozzy și nu i-a ieșit neapărat. Altminteri pe piesele Slayer nu era departe de Araya. Să mai zic că am avut parte de "Raining Blood", pe care toată lumea a înnebunit? S-a făcut headbanging extrem de mult și de intens, circle pit-ul s-a dublat ca dimensiuni și am primit și un solo de outro special.

Poate cel mai bun concert de la Rockstadt, peste așteptări, care erau deja foarte mari. Cu Paul Bostaph de la Slayer la tobe pot sa zic ca am văzut "juma de Slayer".

Electric Callboy

Electric Callboy e o struțo-cămilă foarte haioasă, care mi-a părut rău că nu a fost acceptată la preselecția pentru Eurovision a Germaniei. E o combinație de pop tipic german de anii '80, anthemic, cu metalcore, ceva rap și chiar techno pe alocuri. Și ghici ce? Au avut mai multă pirotehnie, efecte, confetti decât Gojira. Și s-au auzit mult mai crisp.

Setul a fost foarte generos, cu 16 piese și au tot schimbat artificiile scenice. Ba aveau căști stroboscopice pe cap, ba peruci bretonate, ba mullet, ba outfit de sport. Băieții ăștia cântă despre orice, de la mersul la sală la mersul cu liftul, dans pe techno. Oamenii au și inventat coregrafii, mai ales pe virala "We Got the Moves". Piesa "Pump It" a fost trimisă pentru preselecția germană Eurovision 2022, dar refuzată de juriu, fix cum am pățit și noi cu E-An-Na din păcate.

Eu îi știam drept Eskimo Callboy, dar și-au schimbat numele în 2022, pentru a evita conotațiile negative ale cuvântului Eskimo. Pe scurt, ce e cu trupa asta? E muzică dansabilă, de topăit, e rave cu freză mullet și ochelari oversized. Au costume retro și futuriste, set-ul e doldora de glume între piese și animă publicul într-un mod foarte haios. Sunt foarte interactivi.

Am uitat să zic și că Sum 41 a primit multă iubire, trupa încheindu-și cariera recent. Atât Electric Callboy a oferit un cover după Still Waiting și am înțeles eu greșit sau chiar au un membru al lor în componență, iar apoi am auzit piesa și la Emo Party. Pot să zic că ăsta a fost numărul dansant al festivalului și care te făcea să zâmbești des.

Rockerii puriști i-au clasificat probabil drept "cringe". Recunosc, au și mult playback pe alocuri și cântat pe backing track puternic.

Cu ocazia asta mi-am amintit să mai ascult și alți nemți simpatici, We Butter the Bread With Butter. Pur și simplu genială piesa lor, "Berlin".

Emo Party

Dacă tot am chiulit de la celelalte afterparty-uri sau doar am trecut pe lângă ele, am zis să recuperez la cel de vineri, de pe 3 august. Mai ales că era emo party și încă mai nostalgia vremurilor emo. Din păcate nu am auzit nici urmă de Fall Out Boy, My Chemical Romance, AFI, Panic at the Disco. În schimb aceleași tune-uri de la rockotecile din ultimii 20 ani: Linkin Park, System of a Down, Limp Bizkit, Red Hot Chili Peppers, Papa Roach.

Era mai multă lume decât mă așteptam, fie oameni îmbrăcați sport de la Electric Callboy, fie adevărați fani emo, cel puțin după look și e drept, foarte puțini. În general cine mai avea chef și energie de dans, era aici. Mai mulți cu vârste mari, dacă mă întrebați pe mine, mai mulți nostalgici decât neofiți în ale emo-ului.