Îi văzusem și anul trecut, în Polonia (Varșovia), în cadrul aceluiași turneu "Run For Your Lives Tour" și cam asta era impresia cu care rămăsesem: o trupă legendară, de departe favorita mea din cadrul oricărui gen muzical, dar ale cărei zile de glorie, din păcate, au trecut.
La formarea acestei impresii, mai degrabă negative, a contribuit și retragerea toboșarului Nicko McBrain, după 42 de ani de activitate cu Maiden, stilul acestuia fiind definitoriu pentru ceea ce a însemnat Maiden de-a lungul anilor. Înlocuitorul, Simon Dawson, recrutat chiar de către Steve Harris din trupa sa secundară - British Lion - nu mi s-a părut că ar putea umple acel gol lăsat de Nicko.
Nu în ultimul rând, pe afișul turneului, scria de la Iron Maiden (primul album de studio al trupei, din 1980) și până la Fear of the Dark (1992, ultimul înainte de plecarea lui Dickinson). Mă așteptam la un setlist plin de piese ceva mai obscure, în special din perioada '89 - '92. Am primit, în schimb, un remix al playlist-ului uzual Maiden, cu prea puține piese mai vechi scoase de la naftalină și cu obligatorie prezență a hiturilor The Number of The Beast, Run To The Hills, Hallowed by Thy Name, Aces High sau The Trooper. Iar de pe No Prayer For The Dying, album lansat în perioada menționată pe poster, nimic, nada, niente. Deși pe discul ăla s-a regăsit Bring Your Daughter To... The Slaughter, singurul single #1 din istoria trupei.
Nu în ultimul rând, puteam să jur pe cele mai sfinte că Iron Maiden nu este o trupă capabilă să umple Arena Națională într-o țară precum România. Motivele sunt multiple și nu are rost să intrăm în detalii, să spunem doar că limita publicului interesat de așa ceva era de 10 - 15 mii de oameni, după cum reieșea din vizitele anterioare Maiden în țara noastră.
Un licăr de speranță
Toate aceste argumente mă făceau să fiu mai degrabă reticent în privința acestui concert, probabil și ca un sistem de auto-conservare care, eventual, să-mi diminueze cât mai mult așteptările în cazul în care dezamăgirea urma să fie prea mare. Primele semne că m-am înșelat amarnic au apărut în ultimele zile premergătoare concertului, în care tot mai mulți cunoscuți, unii despre care habar nu aveam că ar agrea acest gen muzical, mă întrebau entuziaști “dacă vin pe Arenă, la Maiden”, pentru că ei tocmai își luaseră bilete.
Apoi a mai crescut inima în mine și când am văzut plină terasa din Herăstrău, unde s-a ținut Eddie’s Dive Bar: majoritatea oamenilor prezenți purtau nelipsitele tricouri cu Maiden, se delectau cu o bere Trooper rece și ascultau formația lor favorită. Am zis atunci că țara asta, măcar din punct de vedere cultural, mai are o șansă.
Apoi, veștile despre ajustarea playlist-ului au venit încă de la prima reprezentație din turneu, de la Atena, unde zvonurile s-au adeverit: în setlist se strecurase Infinite Dreams, exact genul de piesă mai obscură, dar atât iubită de fani, la care speram încă de la început. Speranțele începuseră să crească "alarmant".
Anthrax, liniștea dinainte furtunii
Odată ajuns pe gazonul Arenei Naționale, concertul de deschidere Anthrax s-a dovedit a fi ocazia perfectă de a discuta cu un amic despre ce se mai întâmplă prin peisajul muzical underground de la noi, despre prestația Alexandrei Căpitănescu la Eurovision și alte subiecte "de rockeri". Thrasherii americani, în nota lor, din păcate: o interpretarea energetică și plină de entuziasm a unor piese pe care le cam uiți în secunda a doua, cele ceva mai memorabile fiind coveruri după alți artiști. Ei par să se fi simțit foarte bine, mai ales Joey Belladonna, care părea să fi dezvoltat o relație apropiată cu podeaua scenei amenajate pe Arena Națională. Nu i-a ajutat nici sunetul de pe acest stadion, legendara reverberație scăpată de sub control aruncând muzica celor de la Anthrax undeva unde cu greu ne putea întrerupe discuția.
Atunci când așteptările îți sunt depășite în cel mai plăcut mod cu putință
Imediat ce Anthrax au terminat, fuga la stand pentru a alimenta cu bere și apoi hai cât mai în față, să încercăm să și vedem, nu doar să auzim. A fost una dintre cele mai inspirate decizii: imediat ce veteranii britanici au început, parcă mi s-a luat un văl de pe față și nu-mi venea să cred ce văd pe scena, dar și în tribunele Arenei. În primul rând, o trupă mult, dar muuult mai energetică decât cea din Polonia din vara anului trecut, cu un chef de cântat pe care nu l-am văzut nici la puști de 20 de ani. Un Bruce Dickinson într-o formă de zile mari, care, probabil din entuziasm, a intrat de câteva ori aiurea în anumite piese (ce mai contează, a cântat dumnezeiște). Un cuplu legendar Adrian Smith și Dave Murray, ale căror solouri aș putea să le ascult pe repeat săptămâni la rând fără să mă plictisesc. Un Janick Gers plin de energie, dar și un Steve Harris ceasornic elvețian pe bass-ul său. Până și Dawson a părut mult mai sigur pe sine, a executat bine și exact piesele, chiar dacă imaginația lui McBrain nu va putea fi atinsă de nimeni, niciodată.
Și culmea, din acel punct, undeva la 10-20 de metri de scenă, am avut parte de cel mai bun sunet pe care l-am auzit, până acum pe Arenă: deși ușor acoperite de acel ecou, vocea era cât se poate de puternică și clară, bass-ul prezent, tobele peste toată lumea, iar chitarele solo răzbeau prin mulțime. Mai slabuț cu chitarele de ritm, dar aici au mai completat “peisajul” și amintirile, melodiile alese fiind atât de populare încât fanii înrăiți ai formației le au deja întipărite în memorie.
M-am bucurat nespus să reascult Killers, una dintre piesele interpretate de Dickinson în cadrul audiției sale pentru Iron Maiden, cu aceleași urlete amințătoare de acum 45 de ani, dar și de Infinite Dreams, o piesă pe care Maiden n-a mai interpretat-o live din 1988, din turneul de promovare a albumului Seventh Son of a Seventh Son, cântătă impecabil, de parcă ieri ar fi fost compusă. Mi-a plăcut foarte mult decorul video de la Powerslave, cu piramida imensă peste care trona bustul lui Eddie, povestea animată prin care am fost purtați pe parcursul celor peste 13 minute de Rime of The Ancient Mariner, dar și de apariția amenințătoare a unui Eddie gigantic, peste toată trupa, la piesa Iron Maiden.
În tot acest timp, tribunele erau pline, aplaudau frenetic, nu-mi venea să cred că suntem pe tărâm românesc, unde muzica ascultată are mai degrabă origini balcanico-orientale, iar posturile de radio, fie și cele dedicate muzicii rock, rareori deviază de la același playlist tocit de hit-uri obosite. Publicul a explodat pe Fear of the Dark, așa cum era de așteptat, iar eu în continuare mă întrebam, șocat: “urmăresc oare aceeași trupă pe care am văzut-o și anul trecut sau oamenii ăștia au descoperit, între timp, o lampă magică sau vreun elixir al tinereții?”.
“Don't waste your time always searching for those wasted years”, după cum ne-a îndemnat Dickinson pe parcursul ultimei piese, promițându-ne că Iron Maiden se va întoarce. În condițiile în care eroii muzicali încep, ușor-ușor, să dispară dintre noi, acest concert a fost o veritabilă revelație, mai ales pentru un pesimist precum subsemnatul, reușind să-mi facă praf toate straturile de protecție anti-dezamăgire pe care mi le creasem în jurul meu.
A fost unul dintre cele mai bune concerte Iron Maiden la care am avut ocazia să iau parte (dintr-un total de nouă), o surpriză mai mult decât frumoasă față de experiența de anul trecut din Polonia, dar și o veritabilă supradoză de energie și entuziasm, care s-a transmis de la trupă către public. Mai vreau, cât mai curând, dacă se poate.
Nu în ultimul rând, cei peste 32 de mii de oameni care au luat parte la concert au reușit să țină stindardul țării sus, ne-au salvat într-un fel onoarea și m-au făcut să mai dau încă o șansă de încredere României și românilor.
Setlist Iron Maiden, 28 mai 2026 - Arena Națională, București
- Murders in the Rue Morgue
- Wrathchild
- Killers
- Phantom of the Opera
- The Number of the Beast
- Infinite Dreams
- Powerslave
- 2 Minutes to Midnight
- Rime of the Ancient Mariner
- Run to the Hills
- Seventh Son of a Seventh Son
- The Trooper
- Hallowed Be Thy Name
- Iron Maiden
Bis: - Aces High
- Fear of the Dark
- Wasted Years
