Există albume care rezistă probei timpului și există altele care își croiesc drum în memoria unui popor, până când încetează să mai fie simple înregistrări și devin parte din identitatea lui culturală. "Cantafabule", capodopera lansată de Phoenix în 1975, face parte din cea de-a doua categorie. Această lucrare monumentală a revenit pe scenă într-o formulă specială, avându-l în centru pe basistul și compozitorul Josef Kappl, unul dintre artizanii discului original. Concertul susținut pe 26 iunie la Teatrul Național de Operetă și Musical "Ion Dacian" din Bucureşti nu a fost doar o reinterpretare a unor partituri legendare, ci o întâlnire rară cu o pagină vie din istoria muzicii românești.
Nu-mi amintesc prima dată când am ascultat "Cantafabule". Cred că eram prea mică pentru ca memoria să păstreze momentul. Îmi amintesc cele două viniluri pe care le am chiar acum lângă mine în timp ce scriu aceste rânduri, pickup-ul și, mai ales, pe tata. Tata a fost toboșar o bună perioadă a copilăriei mele. În casa noastră, muzica nu a fost niciodată un simplu fundal, ci o manieră de a înțelege şi simţi lumea. Dintre toate albumele care mi-au modelat copilăria şi sunt astăzi parte din moştenirea mea, acest material discografic a avut şi va avea mereu un loc aparte. Îl pot cataloga drept un univers aproape palpabil, a cărui complexitate am început să o descifrez abia peste ani. Poate tocmai de aceea, vineri seară, la Teatrul Național de Operetă, nu am simțit că merg la un concert. Am simțit că mă întorc acasă.
Un rol esențial în această montare live l-au avut dirijorul Leonard Boga și dirijorul de cor Aurel Muraru, cei care au coordonat cu precizie și sensibilitate întreg ansamblul muzical. În spatele acestei arhitecturi sonore s-a simțit o muncă de luni întregi, o disciplină foarte bine pusă la punct, care a permis ca fiecare intrare sau schimb de temă să curgă firesc.
"Cantafabule" live la Teatrul Național de Operetă și Musical "Ion Dacian" din Bucureşti │ FOTO: PR
Cei patru soliști Florin Budnaru, Codruț Croitoru, Dragoș Moldovan și Anton Zidaru pot fi considerați voci ale unui univers comun. Fiecare a adus o culoare distinctă, dar ceea ce a impresionat cel mai mult a fost felul în care tonalitățile lor s-au completat natural, ca și cum ar fi cântat împreună de ani întregi. Alături de ei, prezența formidabilului Nicu Patoi la chitară și a lui Marcel Moldovan la tobe a completat nucleul sonor al serii, adăugând consistență și energie unei construcții deja impresionante. Totul a fost susținut de Orchestra și Corul Teatrului Național de Operetă și Musical "Ion Dacian", care au conferit acestei partituri o dimensiune amplă, aproape cinematografică.
În ropotele de aplauze de la final, Josef Kappl și-a prezentat echipa cu o emoție greu de ascuns, vorbind despre cei 50 de ani trecuți de la apariția primului album de operă rock simfonic și mulțumind tuturor celor care au făcut posibil acest proiect. A vorbit despre teatru cu recunoștință, despre felul în care a fost primit cu căldură, profesionalism și colegialitate, iar sala a răspuns firesc, ca și cum aceste cuvinte nu făceau decât să pună în formă ceea ce deja plutea în aerul acelor ore.
"Cantafabule" live la Teatrul Național de Operetă și Musical "Ion Dacian" din Bucureşti │ FOTO: PR
Înainte de momentul autografelor, i-am întâlnit în foaier, într-o atmosferă neașteptat de caldă. Dincolo de scenă, ne-au vorbit cu sinceritate despre cât de mult înseamnă acest proiect pentru ei. Nu îl privesc ca pe un simplu spectacol, ci ca pe o experiență artistică pe care și-au dorit să o ducă la capăt cu aceeași grijă cu care fusese gândită acum cincizeci de ani. Au dezvăluit că au lucrat săptămâni întregi pentru ca fiecare detaliu să fie așezat la locul lui și au speranța că această versiune va ajunge și pe scenele din țară.
"Cantafabule" nu reprezintă doar unul dintre cele mai importante discuri din rock-ul românesc, ci unul dintre cele mai complexe proiecte artistice create vreodată în România. Conceptul a pornit având ca surse de inspirație cartea lui Dimitrie Cantemir, "Istoria ieroglifică", precum și bestiare medievale descoperite de Andrei Ujică, acele cărți fascinante în care animalele fabuloase deveneau simboluri ale binelui și răului. Sub aparența acestor scene cu animale fantastice și simboluri arhaice ne este devoalată o reflecție complexă asupra condiției umane, cu tensiunea dintre instinct și rațiune, lumină și întuneric, sacru și profan. Versurile lui Șerban Foarță și Andrei Ujică evită în mod conștient discursul direct, fiind ales limbajul metaforei și al codului poetic, ceea ce transformă ascultarea într-un exercițiu de interpretare și descifrare. Fără echivoc, albumul depășește o simplă dimensiune muzicală și devine un spațiu al libertății simbolice, în care sensurile sunt descoperite cu fiecare reîntâlnire.
Astfel, muzica semnată de Nicu Covaci și Josef Kappl, alături de lirica şi întreg universul vizual imaginat de Valeriu Sepi, au transformat acest material într-o operă unde literatura, pictura și muzica respiră împreună.
Puțini știu însă că nici măcar coperta nu a ajuns la public așa cum fusese gândită. Valeriu Sepi, membru marcant şi artist plastic de renume, povestea că proiectul original a fost mutilat de Electrecord. Din conceptul inițial s-a păstrat numai o parte, într-o execuție grafică departe de intenția autorilor, până și titlul fiind tipărit greșit. Când afli aceste detalii, înțelegi și mai bine că povestea lui reflectă o epocă în care creația trebuia să supraviețuiască și să devină o formă de rezistență, un tip de verticalitate artistică tot mai rară astăzi.
S-au dus cinci decenii în care generații întregi l-au ascultat, l-au iubit, au înțeles că rock-ul românesc poate sta fără discuţie lângă marile compoziţii de tip concept ale lumii, și l-au transmis mai departe. Abia acum, la atât de mulţi ani distanţă, această operă monumentală a fost interpretată integral pe scenă, dar rămâne totuşi întrebarea: cum ar fi fost dacă istoria nu i-ar fi schimbat destinul? Gândul acesta nu m-a părăsit pe parcursul audiţiei. Cum este posibil ca una dintre cele mai importante opere muzicale românești să fi trebuit să aștepte o jumătate de secol pentru a fi auzită așa cum fusese gândită?
Poate pentru că istoria nu a avut răbdare cu ea aşa cum ar fi meritat. Albumul a apărut într-o perioadă în care libertatea artistică avea limite, iar destinul trupei a fost frânt de cenzura comunistă. Multe lucruri au rămas suspendate, chiar interzise. Concertul de vineri mi-a dat senzația că un cerc început în 1975 s-a închis, în sfârșit.
Acelaşi flux sonor pare să se întoarcă mereu între lumi și generații, fie în vocile lui Mircea Baniciu, fie în energia lui Ovidiu Lipan Țăndărică, unde teme născute în universul Phoenix continuă să inspire, să se schimbe, să trăiască mai departe ca un puls care nu s-a întrerupt niciodată cu adevărat.
Poate tocmai de aceea m-a emoționat atât de mult să îl văd pe Josef Kappl pe scenă. Nu ca pe un artist care își privește trecutul cu nostalgie, ci ca pe un om care încă îl trăiește şi îl cântă. În momentul în care în foaierul teatrului mi-a semnat afișul concertului, ilustrat după conceptul lui Valeriu Sepi, am avut sentimentul că țin în mâini mai mult decât o amintire. Țineam în mâini o punte între generații. Știu că peste ani afișul acesta va avea aceeași valoare pe care o are astăzi pentru mine vinilul dublu al tatălui meu. Și poate că despre asta este, de fapt, "Cantafabule". Despre lucrurile care nu se consumă alături de timp, ci se înalță odată cu el. Despre albume care nu se ascultă o dată, ci o viață întreagă. Despre muzica pe care o primești de la părinți și pe care simți într-un mod natural să o dai mai departe. Patrimoniul unei țări nu înseamnă doar clădiri sau manuscrise, ci şi muzica prin care oamenii își amintesc cine au fost și descoperă, astfel, cine sunt.
"Cantafabule" live la Teatrul Național de Operetă și Musical "Ion Dacian" din Bucureşti │ FOTO: PR
Dacă ați fost în sală pe 26 iunie sau la cele două seri de premieră, probabil înțelegeți deja de ce cuvintele se dovedesc insuficiente. Dacă nu ați venit, mai există o șansă, căci, în data de 17 octombrie, albumul va răsuna din nou integral pe scenă.
Josef Kappl nu a venit să-și comemoreze trecutul, ci să îl respire din nou, notă cu notă, împreună cu noi, cei din public. De aceea, dacă mă va întreabă cineva care nu a citit aceste rânduri cum a fost experienţa, nu voi începe prin a vorbi despre orchestra impecabilă, despre cei patru soliști extraordinari sau despre sunetul excelent. Toate acestea au fost reale, dar nu ele au făcut seara memorabilă. Memorabil a fost sentimentul că ai fost martor la ceva ce nu poate fi redat pe Spotify, văzut într-o filmare de pe YouTube sau povestit suficient de acurat de cei care au fost acolo.
Rândurile de mai sus nu sunt, neapărat, o invitaţie, însă mi-ar părea sincer rău ca cineva care iubește muzica românească să afle peste ani că a existat șansa de a asculta live, integral, unul dintre cele mai importante albume din istoria ei și să realizeze că a lăsat-o să treacă.
