Nu cred că este o întrebare care își cere un răspuns pe loc, dar, odată ce ţi-a încolţit în minte, nu mai pleacă, reuşind să se insinueaze discret şi să aducă tuşe de culoare fiecărei note, pauze sau alegeri de pe scenă. Nu plecasem doar din dorința de a asculta muzică live, ci și în căutarea unei forme fragile de suspendare, a unui exit dintr-o stare fără nume. În astfel de momente, muzica poate să nu mai semnifice doar atât şi chiar să devină un posibil răspuns.
Alessandro Safina in concert la Sala Palatului pe 26 aprilie 2026 │ FOTO: Lavinia Fusu / InfoMusic.ro
Concertul tenorului italian, alături de Orchestra Simfonică Națională a Companiei "Teleradio-Moldova", sub bagheta dirijorului Nicola Simoni, a propus o călătorie muzicală coerentă stilistic, dar complicată ca registru emoțional. Acesta a debutat cu "Incanto", o declarație solemnă despre o iubire care nu moare, nu se consumă și nu se negociază cu timpul. În note grave, aproape liturgice, iubirea este asemănată cu o forță eternă ("fenice che risorge", "amore senza fine e senz'addio"), precum o promisiune că există ceva dincolo de uzura umană, de slăbiciune, de ruptură. Și totuși, ascultând, nu poți să nu te întrebi: cât din această iubire absolută poate exista în afara cântecului? Cât rămâne, de fapt, din "incanto" atunci când spațiul reprezentării se golește, iar viața, cu toate imperfecțiunile ei, nu mai poate fi pusă pe pauză?
Alessandro Safina in concert la Sala Palatului pe 26 aprilie 2026 │ FOTO: Lavinia Fusu / InfoMusic.ro
De la poetica "Les feuilles mortes" și dureroasa "Et maintenant", trecând prin "Insieme a te" și "Da troppo tempo", apoi prin bolero-urile "Bésame mucho" sau "Historia de un amor", pentru ca spre final să ajungem la o incursiune în musical prin "Memory" și, deloc întâmplător, la închiderea cu "My Way", selecția a conturat un playlist răvășitor, construit pe o clară înclinație spre melancolie. Nu cred că a fost o alegere întâmplătoare, ci una asumată, care a construit o atmosferă densă, aproape continuă, de dor și nostalgie. Fiecare piesă, luată separat, își păstrează forța și identitatea, dar aflate în succesiune au conturat o acumulare care, în loc să elibereze, a produs o apăsare, lăsând puțin loc pentru variație emoțională sau respirație. A fost genul de parcurs muzical care te ține într-o singură stare, fără pauze reale între intensități.
Aceeași reținere s-a resimțit și în relația cu cei prezenți. Dincolo de interpretare, Alessandro Safina a comunicat puțin, menținând o separare mai degrabă neutră decât rece, dar insuficientă pentru a construi o conexiune reală cu sala. Unul dintre rarele momente în care această distanță s-a estompat a fost oprirea reprezentației pentru intervenția în cazul unei persoane din primele rânduri care avea nevoie de ajutor medical, fiind un gest necesar, care a adus pentru scurt timp o notă de realitate în dinamica serii. În rest, interacțiunea a rămas limitată, iar publicul a răspuns pe măsură, în mod atent și respectuos, dar mai degrabă contemplativ decât implicat. A lipsit acea tresărire colectivă care transformă un concert într-o experiență comună, lăsând impresia unui spectacol corect, dar ușor prudent.
Alessandro Safina in concert la Sala Palatului pe 26 aprilie 2026 │ FOTO: Lavinia Fusu / InfoMusic.ro
În acest peisaj sonor dens, partea instrumentală a fost revelația serii. Orchestra Simfonică Națională a Companiei "Teleradio-Moldova" a adus precizie, expresivitate și, mai ales, entuziasm. Sub conducerea lui Nicola Simoni, dirijor format în tradiția școlii italiene, cu un parcurs solid atât în repertoriul coral, cât și în cel simfonic, ansamblul a căpătat coerență și măiestrie. Părțile în care scena a rămas doar a lor au fost cele mai vii ale serii: temele din "Mary Poppins" și "Libertango" (celebra creație a lui Astor Piazzolla, cu energia sa inconfundabilă de tango modern), au schimbat complet registrul serii, fiind nu doar impecabile tehnic, ci și eliberatoare ca energie, rupând ritmul grav și reamintind semnificația unui live-act trăit și savurat împreună.
Cu atât mai disonant a fost un alt element al serii: apariția a două persoane publice din România în rol de backing vocals. În cele două secvențe în care au fost prezente, a devenit evident că nu cântau, ci mimau pe playback. În special în "Luna", melodie așteptată și intens filmată, se observa că nu există o interpretare vocală live, ci utilizarea înregistrării originale, peste care se suprapunea doar o minimă sincronizare vizuală. Nu consider că vorbim aici doar de un detaliu tehnic, ci de o fractură evidentă de autenticitate, mai ales când ne referim la momente în care se pune accent pe vibrație reală și pe forța vocii live de pop-operă. Un astfel de artificiu a fost nu doar vizibil, ci de neînţeles, cu atât mai mult cu cât o parte din auditoriu ar fi putut crede că asistă la un cadru veritabil.
Aici intervine ruptura profundă: între ceea ce se declară a fi un act artistic sincer și ceea ce, în anumite părți, se dovedește a fi construit pe iluzie. Nu discutăm aici doar despre o alegere neinspirată, ci despre o formă de convenție scenică discutabilă și integrată într-un spectacol care dorește încrederea celor aflați în sală. Vocea lui Safina este desigur impresionantă, recognoscibilă, însă un concert nu înseamnă doar o voce, ci un tot unitar, iar când unele componente slăbesc acest angajament de profesionalism, percepția devine inevitabil inegală.
Alessandro Safina in concert la Sala Palatului pe 26 aprilie 2026 │ FOTO: Lavinia Fusu / InfoMusic.ro
Finalul a lăsat, poate, cea mai subtilă urmă de întrebare. După "My Way", un copil i-a oferit un desen, un gest simplu și dezarmant de sincer, care a spart pentru o clipă formula scenei și a adus în prim-plan o emoție diferită, mai directă, mai umană. Artistul nu a mai revenit apoi pentru encore, în ciuda ovațiilor, persistând senzația că, uneori, cele mai importante dialoguri nu sunt cele cântate.
Alessandro Safina in concert la Sala Palatului pe 26 aprilie 2026 │ FOTO: Lavinia Fusu / InfoMusic.ro
Întrebarea de la început nu mai este doar dacă putem separa omul de artist, ci dacă, atunci când realitatea bate discret la ușă, alegem să o ascultăm. Poate că nu toate răspunsurile se regăsesc în artă, ci în felul în care tu, ca spectator, intri într-o seară artistică și apoi te desprinzi de aceasta. Eu am pătruns cu o tăcere în spate și am ieșit alături de ea în mod mai apăsător, purtată de lucruri care nu țin de aplauze și nici de note, ci de spațiile mici dintre oameni, acolo unde nu mai ajunge nimic, realizând astfel că, dincolo de orice performance, cea mai sinceră muzică rămâne aceea pe care n-o mai aplaudă nimeni.
