Slipknot este activă din 1995 şi are în acest moment 7 albume în discografie. Primul său album a fost "Slipknot", lansat în 1999, urmat de apreciatul "IOWA", în 2001, care a cimentat formaţia ca un nume serios în metal, metal alternativ, poate şi nu metal. Între timp s-au produs schimbări de componență, Paul Gray a murit, Joey Jordison a ieşit din trupa şi apoi a murit la rândul său, iar Chris Fehn a avut o dispută publică cu grupul, fiind înlocuit.

Miezul grupului îl reprezintă solistul Corey Taylor, Shawn Crahan, omul cu videoclipurile, o parte din percuţie, Sid Wilson, omul de la platane şi chitaristul Jim Root alături de chitaristul Mick Thomson. Corey mai are o trupă, Stone Sour, pe care a dizolvat-o în ultimii ani, pentru a se axa pe cariera solo.

Hai să vedem cum sună noile piese de pe albumul "The End, So Far":

1. Adderall

Din păcate "Adderrall" e cea mai slabă piesa de pe album, care virează formaţia spre un boy band pop. Sunt ceva experimente cu sample-urile şi mixajul şi speram să fie o baladă că "Snuff" sau "Vermillion", dar nu e cazul. E totuşi o piesă bună de deschis concertul, dar doar pe partea instrumentală. Pare mai degrabă un moft al lui Corey Taylor, care a vrut să cânte despre ochi capsaţi şi pastile cu amfetamina că Richard Cheese şi coverurile sale lounge după metal. De corul de la final chiar nu era nevoie....

2. The Dying Song (Time to Sing)

Poate "cea mai Slipknot piesa" de pe album este "The Dying Song (Time to Sing)", cel mai bun single lansat înainte de LP. Sună a Slipknot-ul de la început de mileniu, când Corey era mai apropiat ca flow de un rapper decât de un solist clasic metal. Avem şi mixaje de calitate, dar refrenul pică tot în păcatul pop, chiar că restul piesei e prea bun, iar finalul aminteşte de piesa "AOV".

3. The Chapeltown Rag

Un single interesant datând de 7 luni deja, "The Chapeltown Rag" are o chitară bunicică, în jurul căruia se încheagă o melodie metal dură. E poate cea mai heavy de pe album, dacă asculţi doar toba, dar vocea şi versurile parcă nu se potrivesc cu restul. Partea sacadată de la final e cea care merită aprecieri, iar Corey da totul pe partea de ţipat. Nu e chiar rea.

4. Yen

"Yen" e o melodie moody, care mi-a amintit de "Spiders" de pe ultimul album şi are acelaşi atribut de a suna ca o melodie de film horror, doar că... unul cu vârsta 13+. E o baladă care vrea cu disperare să fie "Vermillion" sau "Circle", dar are o parte înălţătoare spre refren care parcă strica într-un fel coeziunea track-ului. Partea heavy de la finală, alături de mixajul lui Sid Wilson şi ţipetele lui Corey mai spala din păcate, dar cele două parcă nu se pot uni cum se întâmplă la început de mileniu.

5. Hive Mind

"Hive Mind" sună a melodie clasică Slipknot, dar mai mult un B Side de album de acum câţiva ani. Vocea e cam subţire aici, plângăreaţă şi piesa se întrerupe când abia începea să "dospească". Toboşarul munceşte overtime, dar chitara e reciclată de pe alte piese Slipknot. E oarecum pregătită pentru concerte cu părţile de backing vocals, care ar putea fi ţipate de public.

6. Warranty

Încă o melodie cu tobă în overdrive, "Warranty" are versuri care s-ar potrivi perfect unei piese hip-hop. Problema e că seamănă cu precedenta de pe album şi cu multe altele de pe albume mai vechi. Dramatismul şi corul dinspre final par oleacă sintetice.

7. Medicine for the Dead

Cea mai lungă piesa de pe album are câteva întortocheri ce aduc cu Metallica, dar melancolia lui Corey Taylor îmblânzeşte dragonul fix când se încingea. Şi aici avem un sunet cinematic, de film de groază, sau mai degrabă un soundscape de teatru de război, de Vietnam, război din Golf sau alte conflagraţii mai recente. Ar fi interesant de ascultat ce a mixat Sid pentru melodia asta. Poate cea mai uşor de uitat creaţie de pe album.

8. Acidic

"Acidic" are un uşor sound de metalcore depresiv, cel puţin la intro, apoi alunecă într-un soi de country heavy semnat Corey Taylor. Versurile sunt despre Corey încercând să se lepede de ceea ce îl chinuie, poate alter ego-ul care se tăia pe piept la înregistrări acum 20 de ani. Prea multă voce curată, prea mult performance tip Stone Sour sau similar cu ce am auzit în cariera sa solo. Se încearcă şi nişte floricele de baladă spre final.

9. Heirloom

"Heirloom" pare să fie despre o relaţie abuzivă, dar începe ca o piesă clasică Five Finger Death Punch sau Killswitch Engage şi asta nu e OK pentru Slipknot. E o piesă cu mesaj, despre vină, despre vânătăi şi toxicitate. Dacă scoţi chitara şi tobele şi lansezi acest track pe undele aeriene doar cu vocea nu va ajunge un hit pop. Solo-urile parcă le-am mai auzit pe albumul din 2004.

10. H377

Mărturisesc, "H377" e singură piesă care îmi place cap-coadă şi îmi place mult. Asta vreau de la Slipknot! Versurile au ceva de alpha male, de macho, de posturing, în stilul Pantera. Flow-ul rapid al lui Corey Taylor e fabulos şi aminteşte chiar de "Slipknot" sau "Iowa". Aş vrea să îl aud mai des cântând aşa, dar din păcate avem doar o piesă cu aşa ceva. E şi foarte fredonabila, abordează tema urii şi e încărcată cu energie negativă, exhibata prin ţipete. Instrumentalul nu străluceşte.

11. De Sade

Că poezie "De Sade" nu e rea deloc şi apreciez şi tributul literar. Simt ceva influenţe de metal progresiv aici şi pare o melodie la care s-a muncit serios. Sunt straturi de muzică suprapuse, dar... nu e Slipknot clasic. Cum bine îmi spunea cineva "au intrat în etapa The Doors şi urmează etapa Pink Floyd". Tema pare să fie cineva care îl chinuie pe solist şi de care nu se poate lepăda, o dragoste ca o adicţie. "Please forget me not" cântat ca un boy band nu prea face cinste unui grup super heavy şi parcă nu se aliniază vocea molatecă cu instrumentalul. Partea dură de voce de la final pare pusă cu mâna. Solo interesant, poate cel mai răsărit de pe LP.

12. Finale

"Finale" e ameninţătoare, pluteşte deasupra ascultătorului şi e o piesă de coborât cortina. Are ceva resemnat, are păreri de rău şi riff-urile "tocate", plus coruri angelice neaşteptate care fac o piesă de succes. Cred că ar fi cea mai prietenoasă cu un radio rock. Sună a Broadway cumva şi Corey ne spune într-un fel că nu are de ce să îşi ceară scuze pentru locul în care este şi greşelile făcute. Finalul coral e memorabil şi te poate pune pe gânduri.

Concluzie

Din păcate "The End, So Far" e cel mai slab album Slipknot de până acum. Sună mai puţin heavy decât Stone Sour pe alocuri, fiecare melodie e o bestie cu două capete: are suficient cât să fie balada şi suficient cât să fie imn de headbanging. La final nu face nici una dintre ele bine. Solo-uri reciclate, un Corey mai soft, cred că doar percuţiei şi mixajului de sample-uri nu am ce să le input. Precedentul LP Slipknot a fost mai bun şi "Spiders" e un experiment pe care l-am acceptat. "Adderall" e de-a dreptul melodie pop şi deschide formaţia spre mainstream foarte mult.