Începându-şi carieră pe YouTube cu clipuri undeva între trolling şi AI, Poppy era doar o "YouTube" personality. Ulterior a cochetat cu muzică, abordând un gen între pop, cu influenţe de muzică electronică, uneori trip-hop şi în ultimii ani rock. Ba chiar metal şi chiar un metal destul de dur. Pe "Negative Spaces" am câteva bangere care sunt pe repeat, precum "Have You Had Enough?" "The Cost of Giving Up" şi "They're All Around Us".
Ei bine, "Empty Hands" ne aduce un sunet mai matur, mai puţin repezit la dopamină. Ce e drept am avut câteva single-uri tapene până acum, preferatul meu fiind "Bruised Sky", care sună a metalcore de calitate, a Spiritbox şi Bring Me the Horizon. De altfel Poppy a şi colaborat cu Courtney LaPlante de la Spiritbox şi cu Amy Lee de la Evanescence pe hitul "End of You".
Chiar şi ghicind aş fi zis că e mâna lui Jordan Fish pe câteva piese de pe album şi da, chiar el le-a coprodus şi co-scris. Sună fix a ce sună Architects şi BMTH în ultima vreme. Dacă "Bruised Sky" are guturale prelucrate, "Guardian" e ceva mai comercială şi radio-friendly, de mers cu geamul deschis la maşină şi visat.
Riff-urile sunt totuşi destul de nervoase şi bine mixate. Am avut şi un breakdown spre final şi aşteptam ţipetele lui Poppy, dar m-am mulţumit şi cu toba de paradă şi marş şi visarea glasului său. E ceva puternic de Evanescence aici.
Avem şi două interludii de câteva zeci de secunde pe LP, "Constantly Nowhere" şi "Blink". Aşa se poartă, până şi Sleep Token care acapella-uri de genul.
"Unravel" sună iar anthemic şi a Bring Me the Horizon, prin frazarea versurilor a la Oliver Sykes. Tobele devin sample-uri, e un track ceva mai mult mixat decât restul. Primim şi un crescendo spre growl supărat la final şi un breakdown excelent, de headbanging şi împins BPM-ul peste 120.
Am rămas cu gura căscată la "Dying to Forget", care începe mega agresiv, că o combinaţie de Kittie şi Arch Enemy. Deja se duce spre death metal şi black metal, amintindu-mi "They're All Around Us". E mai Spiritbox decât a fost Spiritbox pe ultimul album şi e FIX ce vreau să aud. Vreau să aud soliste metal de care să îţi fie frică, prin ceea ce scot în guturale. Că solista de la Jinjer...
Iar beat-ul e cu siguranţă unul punk aici... dacă asculţi tobele şi basul.
"Eat the Hate" e mai spre Avril Lavigne şi are sunetul de chitară de la începutul anilor 2000. E melodia de răzbunare a unei foste, de dat jos postere de pe pereţi şi de început o nouă viaţă. Are şi ceva de imn MTV de începutul anilor 2000, de converşi şi eyeliner curs. Se transformă totuşi spre final în orice melodie screamo din 2010. Putin inconstanta.
Pe "The Wait" avem un wall of sound frumos, care aminteşte de Sleep Token. E poate cea mai complexă compoziţie de pe album.
"If I Were Following the Light" începe ca o baladă, dar se duce imediat spre guturale. Parcă totuşi nu se mai îmbină aşa maiastru partea soft cu partea dura... E ca o prăjitură la care îţi plac toate ingredientele separat, dar împreună nu. Mixajul melancolic de pe finalul acestei piese iar mă duce spre Sleep Token, îmi pare rău, comparaţia e inevitabilă...
"Ribs" e cea mai prelucrata melodie de pe LP, doldora de sample-uri şi mixaje, care trascend genul. Versurile sunt totuşi uşor puerile. Din fericire spre final e un zvâc acolo, care a pus clapele peste chitară, tobe şi guturale, în mod excelent. Cel puţin pentru 20 de secunde.
Concluzie
Suntem undeva între "more of the same" faţă de albumul din 2024, şi "MORE". Poppy are turneu în Europa vara asta şi trebuie văzută. Pentru simplul fapt că atunci când a urcat cu Spiritbox pe scenă i-a ţinut isonul lui Courtney şi poate să îi ţină isonul şi Tatianei de la Jinjer. Şi asta venind din cu totul alt gen muzical şi fără antrenamente pe growl.
Poppy a crescut dincolo de personaj online şi s-a poziţionat printre liderii metalului feminin alternativ acum, prin simplul fapt că pe parcursul unei piese îţi rezervă mereu nişte mici surprize şi "hidden gems", alternând vulnerabilitatea cu urletele guturale.
