"Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.
Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o." (Sfânta Evanghelie după Ioan, capitolul 1, versetele 4-5)

Acest disc care se va lansa oficial pe data de 28 noiembrie reunește zece piese (șase în limba română și patru în limba engleză), conturând o expresie artistică matură și introspectivă, în care fragilitatea emoției și rigoarea compoziției se întâlnesc într-un echilibru ce pare atins cu dificultate, poate chiar cu un preț personal. Astfel că, în scurt timp, va ajunge și la aceia care au curajul să simtă cu adevărat, fără să se ascundă de propriile răspunsuri.

Lansarea materialului va fi acompaniată de un eveniment cu intrare gratuită, la MeloMelanj (CASA TIFF, str. Universității nr. 6, Cluj). În aceeași zi, 28 noiembrie, de la ora 18:00, Grimus va începe seara cu o sesiune meet & greet, urmată de un concert acustic în Sala Mare. Participanții vor putea pleca acasă cu un vinil "Spre lumi neumblate", semnat de artiști.

Procesul creativ a durat aproximativ trei ani, iar evoluția fiecărei piese în parte a fost precum cel de reclădire ale unei ființe umane, o traversare metaforică prin râul Styx, pas cu pas, spre un alt liman interior. În ansamblu, întregul album funcționează ca un arc de speranță care lasă în urmă o lume lăuntrică sfâșiată, dar care pare dornică de salvare.

Grimus nu oferă răspunsuri directe, ci construiește un spațiu de reflecție în care ascultătorul poate ajunge singur la propriile revelații. Veți asculta un disc cu valențe de catharsis, născut dintr-o fidelitate față de adevăr, oricât de dureros s-a dovedit a fi acesta.

Legat de acest album, Valentin Rauca ne-a declarat în exclusivitate:

"Ne-am uitat cu toții la noul Frankenstein, sau poate îmi doresc ca toată lumea să se fi uitat în zilele pe care le traversăm la acest film. Acolo avem tot. Oameni care sprijină un concept, oameni care urăsc acest concept, dar stau acolo pentru validare, oameni care nu realizau ce presupune totul și plătesc cu viața sau cu moartea, doar pentru că încercau să se salveze pe ei dincolo de orice. Spre Lumi Neumblate este Frankenstein-ul nostru, foarte greu de făcut în contextul Grimus, dar care, în final marchează iubirea fără obligații care ne ține de 20 de ani ca trupă, chiar și în forme diferite. Unele distructive, altele precum un câmp de flori presărat cu egrete, cu panikonuri, cu emergence-uri și cu mult abandon, asa cum îi stă bine unei unmanageable species."

Am parcurs acest material cu atenție și răbdare, descoperind o atmosferă sonoră familiară și bine construită, în care fiecare detaliu a fost așezat cu grijă. Nu este doar un simplu disc muzical, ci o colecție de piese care se simt ca o spovedanie subtilă, clară mai ales în momentele de liniște interioară.

Copertă față album "Spre lumi neumblate"

Copertă spate album "Spre lumi neumblate"

În artwork-ul albumului veți regăsi un fragment din sculptura "Captifs" a lui Martin Van Den Bogaert - o imagine a înfrângerii, dar nu una rușinoasă, ci asumată, aproape tandră. Trupurile reliefate par să nu mai lupte, ci să accepte forma prizonieratului interior, așa cum se întâmplă și în cazul nostru atunci când nu mai reușim să distingem între putere și luciditate versus epuizare emoțională.

În contextul acestui album, ne este devoalată o simplă evidență: aceea de a recunoaște lanțurile invizibile care ne-au ținut în loc. Captivii lui Van Den Bogaert nu mai opun rezistență - trupurile lor obosite par să fi înțeles că nu orice prizonierat cere evadare. Uneori, adevărata eliberare vine din acceptarea faptului că singura luptă care devine relevantă este cea dusă în tăcere, cu propriul sine. Din această capitulare începe, paradoxal, o renaștere care pavează calea spre un spațiu interior eliberat, unde bucăți din noi se pot aduna și se pot înălța prin blândețe și înțelepciune. Adevărata victorie este reprezentată, de fapt, de începutul timid al vindecării.

Valentin Rauca (Grimus) │ FOTO: Sebastian Cîmpean

Primiți această invitație de a sta în tihnă cu propriile Umbre, de a simți, nu doar a auzi. Pentru că muzica aceasta nu caută aplauze, ci se îndreaptă spre atingerea unui adevăr profund, de aceea merită să fie primită cu tot ce avem mai autentic.

Începem nouă călătorie firesc, senin, printre valuri și sunete de pescăruși cuprinși în "Stoluri", primul extras pe single de pe noul album. În drumul acesta, în care marea și sufletul tău se află în stare de urgie, te afli singur și implori parcă să îți regăsești drumul înapoi acasă. Singurătatea nu devine doar tăcere aici, ci ecoul unei iubiri neîmplinite, al unei prezențe absente. Marea nu te mai primește, dar nici nu te alungă - te lasă agățat între ce-a fost și ce n-a apucat să fie. Undeva, între tăceri și izbucniri, se strecoară acele voci corale care umplu spațiul nevăzut dintre gând și emoție.

Albumul continuă cu "Left Unsaid", care, în loc să fie o formă de eliberare, perpetuează un prizonierat interior, o capcană emoțională unde obsesia este confundată cu profunzimea. Versurile trădează nu doar o rană deschisă, ci o formă de blocaj emoțional romanticizat excesiv, iar întrebarea "Do you have enough room in your head / To dream of a love that’s left unsaid?" sună mai degrabă ca o rană autoindusă repetitiv decât o revelație sinceră. Astfel, nu ascultam nicio rezoluție, nicio asumare reală, doar o repetiție și amplificare a durerii, care este așezată în centrul atenției ca pe un trofeu al suferinței și eșecului. Ne este devoalat ceea ce și noi putem ascunde în străfundurile ființei, dintr-un soi de disperare, genul de disperare care nu mai caută adevărul, ci doar să nu fie uitată.

Cred că merită menționat aici că nu orice rană este profundă. Unele sunt doar repetitive, iar a așeza, sedus de dramă, a două o astfel de piesă pe un album nou care aspiră la reconstrucție și vindecare este ca și cum ai lăsa o fereastră deschisă iernii în timp ce încerci să te vindeci de frig. Această creație funcționează ca o reîntoarcere într-un spațiu interior deja consumat, un ecou al unei dureri care, în loc să fie depășită, este invocată aproape ritualic. O melodie de acest fel poate impresiona, dar nu inspiră în sens benefic. Nu aduce claritate, ci se poate remarca cum întărește un cerc vicios. Și uneori, ceea ce a rămas nespus ar fi trebuit să rămână și necompus.

Din punct de vedere doar tehnic, layering-ul subtil al vocii, percuțiile reținute, texturile ambientale și întreaga construcție instrumentală adaugă o notă de rafinament producției.

"It Goes Without Saying" - Pe o linie electronică în crescendo pur, ne este livrat un track puternic, în care conflictele interioare par că se succed amețitor, provocând un disconfort prezent parcă mereu în fundal. Vocile lui Bogdan și Vali revin în simbioză, alternând între resemnare și revoltă, conturând zbuciumul unui om care se întreabă, poate pentru a mia oară, "What the hell is going on with me?" Această creație progresivă atent dozată vorbește despre recăderea într-o dependență, în labirintul unei pasiuni devastatoare care te face să te pierzi pe tine, fără lumina farului care să te călăuzească înapoi.

Tensiunea instrumentală se adâncește pe măsură ce frământarea lirică capătă intensitate, iar descătușarea vine printr-un solo de chitară amețitor, eliberator, semnat Alpár György, livrat exact în momentul în care totul pare că se prăbușește peste tot ceea credeai ca va fi etern. Track-ul devine astfel nu doar un moment de franchețe brutală, ci și un punct de cotitură: o rană care se cere în sfârșit spusă cu voce tare. Îndrăznesc să spun că este una dintre cele mai echilibrate compoziții între emoție crudă și rafinament stilistic din întreaga discografie Grimus.

Bogdan Mezofi (Grimus) │ FOTO: Sebastian Cîmpean

Atunci când te afli într-un aeroport plin de străini și înțelegi că nu ai cui să scrii, că nimeni nu te așteaptă cu adevărat la capătul călătoriei, "Întuneric 2" devine banda sonoră a acelui gol care se simte cel mai acut în mișcare. Sentimentul de dor capătă o dimensiune aproape fizică: se află în luminile reci ale terminalului, în anunțurile automate, în pașii grăbiți ai celor care par că știu încotro merg.

Piesa devine o meditație în mișcare, o scrisoare nerostită trimisă cuiva care nu mai este acolo. Colaborarea cu Ada Morar adaugă o sensibilitate aparte: timbrul ei îmbrățișeaza vocea compozitorului, ca o prezență invizibilă, dar intens simțită. Creația va rămâne una despre absențe care devin prezențe permanente, despre iubiri care plutesc dincolo de timp și spațiu, despre întunericul care nu mai sperie, ci devine familiar.

"One More Time" este genul de compoziție care te prinde într-o transă și îți dă senzația că te afli într-un spațiu suspendat, între ce a fost și ce ar fi putut fi. Totul pulsează controlat, iar vocea pare că vine dintr-un loc îndepărtat, în care durerea este deja procesată, dar, totuși, încă prezentă. Ni se dezvăluie una dintre cele mai cinematice compoziții de pe album cu o atmosferă à la Depeche Mode, precum o călătorie extinsă peste care se suprapun treptat percuțiile electronice și straturile de chitară texturată, iar beat-ul îți marchează următorii pași. Reverbul larg pe voce accentuează sentimentul de distanță și izolare, în timp ce layering-ul instrumental creează o atmosferă de prăbușire controlată.

"One More Time" capătă o dublă semnificație: nu doar dorința de a încerca iar, ci și acceptarea faptului că anumite lucruri se repetă până când alegem să le încheiem irevocabil. Uneori, singura formă de tratament posibilă este chiar aceea de a învăța să locuiești în propriul cadru și să încetezi să îl mai umpli cu ecouri de oameni care nu știu să stea singuri, dar știu foarte bine să fie admirați. Și astfel, să înveți cu trecerea timpului că nu orice absență merită comemorată.

Lehel Kiss (Grimus) │ FOTO: Sebastian Cîmpean

Cel mai recent single, denumit "Ani", este unul dintre cele mai îndrăznețe experimente din discografia Grimus, aducând în prim-plan o colaborare inedită cu Raul Stan. Încercarea trupei de a integra un segment de spoken word din zona rap deschide o direcție interesantă, însă tranziția dintre cele două registre muzicale nu este fluidă. Punctul de sprijin al piesei rămâne nucleul emoțional livrat de vocile soliștilor, care reușesc să transmită cu emoție mesajul nostalgic și repetitiv al versului "Au trecut ani de atunci, au trecut ani". Această ancoră afectivă reușește să țină piesa într-un registru recognoscibil și să o conecteze la tema generală a albumului. Chiar dacă rezultatul nu este perfect omogen, "Ani" rămâne o dovadă a curajului trupei de a depăși zona de confort și de a testa noi forme de expresie.

Ada Morar revine în "Cine Poate", aducând o candoare subtilă, iar piesa capătă un echilibru fragil și emoționant între dezolare și romantism. Ne aflăm din nou pe malul mării, acolo unde briza pare să ne șoptească, iar sufletul se deschide către dorul nerostit și gândul reîntâlnirii.

Instrumentalul delicat, purtat de linia de pian a lui Lehel Kiss care surprinde și duce piesa într-o zonă pe care nu o poți intui, susține întrebările existențiale și dorul profund, ce răzbate din fiecare vers. Confesiunea pură "Eu știu doar să alerg, n-am învățat să merg / Tu știi doar să cerți, n-ai învățat să ierți" dezvăluie o luptă interioară între neputință și speranță, între neînțelegeri și dorința de împăcare. Piesa se simte ca o mărturisire neputincioasă, un strigăt care caută iertare și reconciliere, lăsând loc unei promisiuni fade că, poate, într-o zi, doi oameni vor învăța să meargă împreună, pas cu pas.

Ada Morar │ FOTO: Sebastian Cîmpean

Un "Final" extrem de clar și coeziv, construit pe unul dintre proverbele acestui neam, "Apa trece, pietrele rămân", care capătă aici o interpretare existențială: trecerea amărăciunii contrastează cu permanența semnelor lăsate în urmă. Vocea lui Bogdan aduce greutate și sensibilitate fiecărui vers, iar secția ritmică susține bine atmosfera piesei. Accentele staccato de pian conturează un concept muzical solid, completând acest bun rămas muzical.

"Această Clipă" se remarcă prin tensiunea frumoasă dintre fragilitate și curaj, o piesă radio-friendly care vorbește despre libertate interioară, chiar și atunci când aripile sunt obosite sau frânte. Linia melodică aerisită și pulsul aproape dansant creează senzația unui zbor asumat, în care fiecare cădere devine parte din înălțare.

Vali îmbracă fiecare vers cu nuanțe meteo-sensibile în sinceritate și sens, în timp ce Bogdan vine în contrapunct cu un refren amplu, care echilibrează și amplifică emoția. La prima ascultare, compoziția poate părea reținută, dar cu fiecare repetare se deschide tot mai mult, precum o confesiune despre prezentul trăit cu durere, deținând acel ritm care nu te lasă pe loc, ci te animă. Și, vorba celor din The Beatles care lansau în 1968 single-ul "Blackbird" - "Take these broken wings and learn to fly". Aș paria ca piesa aceasta să fie viitorul single de succes al trupei de pe acest album.

"Halloween" închide albumul cu o energie crudă, viscerală. Riff-urile distorsionate, construcția sonoră fragmentată și finalul abrupt construiesc un spațiu în care durerea nu este cosmetizată, ci lăsată să respire, să sângereze. Dacă aș fi fost în locul trupei, nu aș fi închis albumul cu aceasta pentru că pare o revenire la problematica aparent rezolvată.

Însă, indiferent de forța artistică a piesei, alegerea titlului ridică semne de întrebare greu de ignorat. Tragedia Colectiv, petrecută chiar în preajma acestei sărbători, nu este o amintire îndepărtată, ci o rană deschisă care încă pulsează în sufletele noastre. A invoca simboluri asociate cu estetica morții, a grotescului și spiritelor rele, fie și artistic, este deosebit de nepotrivit, mai ales deoarece vorbim despre o trupă cu rădăcinile în acest spațiu românesc. Arta nu poate ignora contextul în care se naște și nu poate invoca întunericul doar de dragul efectului, fără să riște să devină parte din el.

Dănuț Georgescu (înregistrări, mix & master) │ FOTO: Sebastian Cîmpean

În același artwork de care aminteam la început, veți regăsi și un chip consumat, machiat tematic, care accentuează impresia unei invocări întunecate, fără nicio contrapondere a luminii. Arta nu datorează nimic, dar poartă o tăcută responsabilitate: de a înălța, de a proteja, de a oferi sens. Dacă într-o piesă se rostește "I don't want to pray", poate că ar trebui menționat: rugăciunea nu este un semn de slăbiciune, ci un gest de rezistență tăcută, o cale spre lumină, chiar și atunci când nu mai are glas. Pentru că nici arta, nici iubirea, nici muzica nu pot umple golul lăsat de absența credinței. Știința ne ajuta să înțelegem lumea în detaliu, dar nu poate oferi răspunsuri la nivelul sufletului. Fără o ancorare interioară, ceea ce trăim riscă să se transforme într-o trecere mecanică prin viață, fără sens sau profunzime.

Finalul unui astfel de album nu se reduce la ultima piesă. "Spre Lumi Neumblate" reprezintă o ieșire dintr-un tunel lung și tenebros, unde fiecare sunet, vers și respirație apropie ascultătorul de sine. Nu avem în față doar un nou disc, ci un parcurs interior, o confruntare cu bezna, dorul, urmele tăcerilor adânci și iubirea risipită. Vorbește, în esență, despre zbuciumul și căutările ființei umane. L-am ascultat cu emoție, însă cu mintea limpede și vă îndemn să faceți la fel.

Unele iubiri nu sunt făcute să fie trăite, altele să fie repetate. Sunt iubiri care ard, nu vindecă, care cer totul și lasă pustiit în urma lor. Iubiri care nu învață nimic, care nu înfloresc, ci se întorc mereu ca niște ecouri sparte, purtând în ele ruina fiecărei reîntoarceri.

Și totuși, le cunoaștem. Le recunoaștem. Pentru că ne-au traversat și pe noi și tocmai acestea ajung să inspire cele mai tulburătoare creații, însă nu pentru că sunt mari, ci pentru că au fost diferite și greu de uitat. Uneori, însă, dovada cea mai clară a iubirii adevărate este reprezentată tocmai de absența durerii pe care am refuzat să o lăsăm în urma noastră.

Grimus în studio │ FOTO: Sebastian Cîmpean

Poate că uneori muzica își alege singură martorii tăcuți, pe cei care o pot înțelege dincolo de sunet, care o pot simți în toate nuanțele ei nevăzute. Și da, nu este ușor să te privești în oglindă. Mai ales când oglinda nu te flatează, ci îți arată adevărul: gol, nefiltrat, neliniștitor. Dar uneori, tocmai aceasta devine cea mai mare dovadă de grijă: să ți se arate ce nu vrei să (mai) vezi. Pentru că doar cine ți-a rămas cu adevărat aproape, îți poate deveni oglindă. Nu ca să te judece, ci ca să nu te lase să te minți.

Unele creații sunt ca adieri care trezesc rădăcinile ascunse ale sufletului. Te învăluie ușor, ca o prezență care îți cunoaște deja rănile și nu îți cere nimic, doar să rămâi.

Lăsați acest album să vă găsească acolo unde sunteți – căzuți, visători, vindecați sau frânți. Pentru că formația Grimus, de 20 de ani, nu ne dăruiește doar muzică, ci analize sincere ale universului fragil și tulburător care ne cuprinde - cu tot ce ne sfâșie și tot ce ne mângâie. Poate că nu toate răspunsurile se vor revela sau vor fi cele corecte, dar uneori, simplul fapt că unii oameni au avut curajul să compună, iar alții doar să simtă în tăcere și să poarte cu ei povestea sufletului lor, este tot ceea ce contează.

Album compus de Valentin-Florian Rauca
Muzica - Grimus
Înregistrari, mix și master - Dănuț Georgescu
Înregistrat la Mellowdy Studios Cisnădie, VdV Studio Bucharest & Torion Recording Studio Cluj-Napoca
Poze studio - Sebastian Cîmpean

Notă editorială: Vali face o paralelă curajoasă și profundă între procesul de creație al acestui album și universul tensionat din filmul "Frankenstein" - nu prin grotesc, ci prin forța simbolică a devenirii. În viziunea lui, monstrul creat de Frankenstein ajunge să dovedească mai multă umanitate decât toți oamenii din jurul său - o oglindă dureroasă și reală a felului în care uneori, cei respinși, marginalizați sau neînțeleși, ajung să simtă mai profund, să iubească mai sincer și să caute sensul vieții cu disperare și luciditate. Avem o asociere atipică, dar revelatoare, despre ceea ce înseamnă să-ți construiești un drum propriu - unul care evită formulele comode și alege, în schimb, asumarea, haosul, speranța și confruntarea cu umbrele proprii.