Ethel Cain se trage din vena lui Chelsea Wolfe, dar nu e aşa dură. E Taylor Swift întunecată pe "American Teenager", dar au trecut nişte ani de atunci. Cred că descrierea cea mai precisă ar fi "Lana del Rey întunecată". Acolo unde Lana face aluzie la abuz, alcoolism şi fugit de acasă în adolescenţă şi te înţeapă cu ele ca şi cum ar folosi un ac, Ethel Cain dă cu barosul.
Se duce direct spre teme ca incest, canibalism, abuz de ambele părţi ale experienţei (abuzator şi abuzat), oprimarea unei persoane religioase şi prostituţie. Dar asta se întâmpla pe "Preacher's Daughter", primul său album. Acum apare al doilea album din trilogie, iar "Willoughby Tucker, I'll Always Love You" e un prequel pentru "Preacher's Daughter". Trilogia va fi întregită de "Preacher's Wife"... clândva.
"Willoughby Tucker, I'll Always Love You" spune povestea unui băiat numit Willoughby, de care s-a îndrăgostit protagonista universului lui Ethel. Într-un fel acest album e mai puritan decât "Preacher's Daughter", dar include mai multe elemente experimentale, sunete "drone" ca şi materialul "Perverts" de la început de an 2025.
Sunt sunete blânde, dar apăsătoare, sunete pe care le auzi într-o casă părăsită dintr-o mlaştină în Florida.
Primul single a fost excelent ales pentru album, "Nettles" fiind o explorare a folk-ului american întunecat cu o seninătate uriaşă în sunet, dar versuri grele:
"Made a fool of myself down on Tennessee Street
It wasn't pretty like the movies
It was ugly, like what they all did to me
And they did to me what I wouldn't do to anyone
You know that's for sure"
Poate versurile care definesc cel mai bine opera lui Ethel sunt următoarele:
"I can hear them singin' (singin')
"To love me is to suffer me, " and I believe that"
Dar compoziţia mea preferată de pe noul album este cu siguranţă "Tempest". E visătoare, cu un pui de autotune, e un sunet sedat şi din ce am înţeles e vorba despre furtună care l-ar fi ucis pe iubitul Willoughby. Deşi sunt şi aluzii la sinucidere şi spânzurare...
O altă preferată a mea de pe album este "Dust Bowl", care e aproape... trap. În felul în care pică percuţia şi chitara şi autotune-ul cu care a exagerat Ethel, pe numele real Hayden Anhedonia. .Sunt undele făcute de o piatră aruncată într-o apă calmă... dar unde sonore.
E practic un portret al unui băiat care vine din Alabama şi care începe o romanţă cu Ethel, sau mai bine zis cu "faţa preotului". Sunt aluzii la consum de droguri, trădare şi înşelat şi tatonarea de dinainte de marea cădere în sentiment.
Pentru ambele piese care poartă numele protagonistului nu avem versuri, ci doar un instrumental alternativ-drone, un iz de post rock, alert şi ameninţător, dar şi liniştit, cu ceva de Twin Peaks strecurat printre note.
"Radio Towers" e iar track instrumental, potrivit perfect pentru un film sau joc Silent Hill. Sunt nişte clape grele de tot, în octavă joasă care picură între momente de linişte şi un bas care nu prezice nimic bun.
Ethel Cain face muzică liniştită despre subiecte oribile, cam asta ar fi concluzia, deşi noul album e cel mai cuminte al său de până acum. "Nettles" şi "Tempest" ies în evidenţă, dar eu mă voi întoarce să ascult "Punish" şi "Inbred" sau demo-urile sale nelansate, care conţin versuri despre acte de nedescris (piesele "Chapel Hill" si "Strangers").
În general female empowerment manifestat prin tortură, pedepsirea celui care înşeală, dorinţa pentru fratele cu care ai crescut, vina resimţită după abuz realizat de protagonist sau de care suferă protagonistul. Dar redate printr-un sunet blajin de Lana del Rey amestecată cu o Chelsea Wolfe Lite.
