Primim 9 piese, preferata mea fiind "The Monochrome Blade", cu armonii foarte frumoase de voce între Lisa şi solistul grupului, plus solo-uri de jelanie. Nu aş numi discul death-doom, ci mai mult doom-gothic, nu e aşa heavy ca un Paradise Lost de exemplu. Parcă a scăzut cantitatea de growl-uri, dar melancolia e acolo. Vocea Lisei nu s-a schimbat deloc, dar direcţia în care mergea ea e diferită de Heike Langhans.
Heike persista, ca o fantomă care răsuna cu mult ecou după fiecare silabă, Lisa e mai răspicata, e mai... soprană, dacă pot spune aşa. Au trecut 6 ani de la ultimul album Draconian, "Under a Godless" veil din 2020, care mi-a plăcut la nebunie. Johan Ericson nu s-a grăbit cu noul LP şi l-a compus parţial în pandemie. Majoritatea riff-urilor au fost scrise în studioul sau, fiind trimise apoi la ceilalţi membri.
Anders Jacobsson și Lisa au lucrat intens la armonii pentru a se asigura că growl-ul lui „brutal” nu acoperă delicatețea ei, căutând un echilibru pe care l-au numit „The Beauty and the Beast 2.0”. Trebuie să recunosc că nu avem o chitară aşa măiastra ca pe vremea lui "Sethian" şi nu sunt deplin convins de noul chitarist, Niklas Nord, care aduce un stil ceva mai modern sunetului.
Conceptul de „Somnolent Ruin”? Se referă la o stare de amorțeală spirituală, ideea că omenirea trăiește într-o ruină a propriei conștiințe, fiind prea „adormită” pentru a mai simți ceva real. Personal vă recomand doar să acultati minutul 2:30 şi finalul lui "The Monochrome Blade", o creaţie de excepţie de pe LP. E oarecum bizar "Asteria Beneath the Tranquil Sea", care e mai mult un track experimental, trist şi aproape trip hop, ca "Burial". Ocazie bună pentru visare pe vocea Lisei...
"Lethe" e perfectă ca piesă de încheiere şi are o chitară post rock savuroasă spre final. Despre single-urile lansate deja de Draconian nu o să vorbesc, ele au muşcătura albumelor vechi, şi-au atins ţinta. Recomand albumul, dar se simte că muzicienii încă se obişnuiesc unul cu altul. Vom găsi o formulă mai rodata pe viitorul LP, zic eu.
