Ai lansat de curând un nou album cu trupa Vama - ”Better”. Discul a fost publicat inclusiv pe YouTube. Ce feedback ați primit până acum?
Am primit un feedback foarte bun, dar foarte puțin. Bine, nu mă așteptam să fie foarte multe vizualizări la abum. Sunt în jur de 20.000. Piesele cresc în mod diferit. Noi am pus albumul și sub formă de un singur track, de 50 de minute, punctând unde se schimbă piesele, dar și sub formă de playlist, pe YouTube, fiecare piesă în parte, 12 cântece. Suntem la 20 de zile de la debutul albumului. Oricum, lumea nu mai ascultă albume în ziua de azi, ascultă cântece. Și dacă, să zicem, clipul la ”Memories Now” are 250.000 de vizualizări, e tot destul de puțin, în comparație cu cele 12 milioane de la ”Perfect fără tine” sau cele 2 milioane jumate de la ”Fata în boxeri”. Putem să spunem că nu e un album mainstream, cel puțin în România, deși eu cred că el este până la urmă o muzică pop-rock comercială în spiritul 2017, muzică făcută la standarde de Europa Centrală - Olanda, Germania, Franța, cu un producător din Anglia. Dar, poate că sound-ul ăsta este, o dată, foarte surprinzător, din partea noastră, poate că fanii noștri nu se așteptau, poate că-s puțin loviți în freză acum, cu chestia asta. Cei ultrași, adică fanii fani fani, nu cred că sunt surprinși, sau sunt surprinși plăcut, ceilalți cred că trebuie să-l digere. Nu știu dacă după 20 de zile un album cu 20 de mii de views...e mult sau puțin, astea sunt.
Acest album a fost înregistrat într-un studio din UK. Ați lucrat, de asemenea, cu un producător străin. Cum a fost această experiență? Ați perceput întregul proces diferit, cumparativ cu celelalte albume înregistrate până acum?
În primul rând, ca să încep cu sfârșitul întrebării tale, noi nu am avut până acum un proces. Deci, principalul lucru pe care l-am achiziționat noi, ca oameni și ca muzicieni, lucrând cu un producător, este că avem un proces, și că acum știm foarte clar să lucrăm mult mai organizat, chiar dacă am lucra fără un producător. Ceea ce eu, personal, nu-mi doresc. pentru că lucrul cu un producător ne-a dus într-o altă dimensiune, ne-a scutit de o grămadă de chestii negative, de tip orgoliu, că eu conduc, sau eu conduc. Și într-o trupă de 5 oameni e foarte greu să găsești o congruență din asta între noi. Prin urmare, producătorul a avut acest rol. Mie îmi place să fac comparația cu teatrul, că e mai ușor de înțeles: actori fără regizor, sau actori cu regizor. Se pot monta piese de actori, fără regizori, dar haosul e puțin mai mare. E nevoie de o viziune superioară care să spună: <<Bă, ce ne dorim cu piesa asta? / Asta.// Ce înseamnă textul ăsta? / Asta.>> Și în funcție de asta, tu joci așa, decorul arată așa, luminile le faci așa, și jucăm așa. Eu, actor fiind, mă feresc întotdeauna să intru într-un proiect în care sunt invitat și să întreb <<Cine-i regizor? // Păi n-avem, lasă că facem noi. // Bă, nu vreau.>>. Pentru că și eu am tendința de a deveni regizor și începe o măcinare din asta, care pe care. Prin urmare, asta am câștigat. Doi la mână, am câștigat o viziune și o viziune fresh vizavi de muzică. E un producător care a lucrat cu Arctic Monkeys, a mai lucrat cu Duffy, cu Lykke Li, cu Rudimental, a lansat o trupă care a deschis ultimul turneu al trupei Imagine Dragons, Sunset Suns, lucrează acum cu o gașcă foarte celebră din Australia. E un producător nu neapărat în vogă, dar e un producător emergent, crește, are 35 de ani și crește. Și vizavi de înregistrări, am tras în România, în afara unui singur cântec din Anglia, care a fost primul cântec - ”Memories Now”. Lucru care vine să spună că de fapt că tehnologia nu mai e o barieră pentru nimeni, ci know-how-ul. Acum problema noastră e de know-how în lumea de astăzi. Scule sunt și aici, dar cum imprimăm, cum facem, și ăsta e lucru pe care, iarăși, el îl știe foarte bine.
Care a fost intenția voastră cu noul album? V-ați dorit o ușoară schimbare de stil sau aceasta a venit natural?
Să cucerim Bulgaria, cum zic eu în concerte. Și să nu râzi, că bulgarii sunt - deși e o glumă, bineînțeles - bulgarii sunt un public care a avut și are niște festivaluri la Kavarna, în care veneau toți rockerii europeni. Și noi ne urcam în mașini să mergem să vedem trupe în Bulgaria. Până când a început și piața noastră de promoteri să crească și să se facă concerte aici, a durat ceva. Și atunci bulgarii sunt un public avizat. Dar, una peste alta, noi ne-am dorit să ieșim în Europa Centrală și de Est și să prezentăm muzica asta, că de asta am făcut-o. Cam asta e ce ne dorim. Și iarăși ajungem la producător: am făcut-o ca să poată să intre într-o competiție, pentru că competiția este acerbă și la noi, deocamdată, speranțele sunt mai mari decât aștepările. Ca să poată să intre în competiția asta a mai multor trupe, am apelat la școala cea mai bună - școala britanică. Chiar dacă știm că nu putem concura cu școala britanică, și chiar dacă, paradoxal, primele noastre concerte în afara țării, sunt în Anglia: 25, 26, 28 - Londra, Manchester, Glasgow. Frumos măcar că vedem lumea.
Am ascultat și eu albumul și mi-au atras atenția două piese: ”Start A Fight” cu Larisa Mihăieș, care a fost la Vocea României, și ”London Feeling”. ”Start A Fight” are pe refren un vibe ce-mi amintește puțin de ”Smells Like Teen Spirit” de la Nirvana, și ”London Feeling” mi se pare că transmite foarte bine melancolia trupei Vama. Poți să-mi povestești puțin despre geneza acestor două melodii?
Și mie îmi plac piesele astea mult. ”London Feeling” e chiar compoziția mea. Trebuie spus că am muncit împreună. Gelu are, de exemplu, ”Ghost At War”, Dănuț, de la bas, are mai multe piese: are refrenul de la ”In The Name Of Love”, refrenul de la ”Burning Man”, deci s-a compus de multe ori la comun. Dar ”London Feeling” e piesa mea, am venit cu ea de acasă și băieții au adoptat-o foarte repede. Noi am făcut întâi muzica, și pe mine m-a dus la tema cântecului. Esta un cântec mai degrabă Freudian, cumva, psihologic, care vrea să spună că întotdeauna trebuie să rezolvăm problemele copilului din noi, ca să ne rezolvăm pe noi, că vrem în viață întotdeauna ceea ce nu avem, și cântecul este o paralelă între destinul unei prostituate și destinul unei femei super bogate, care are o relație, dar care e singură în relația aia. Cumva, singurătatea e și la prostituată, care e consumată seară de seară și nu are pe nimeni, iar ailaltă așteaptă pe cineva autentic la ușa ei, dar din păcate, și-a creat o colivie din care îi e frică să iasă. Toată chestia asta e îmbrăcată într-un refren care spune că noi nu reușim să spargem pattern-urile care s-au creat în copilărie, și nu reușim să le depășim. Adică sunt niște condiționări, sunt niște traume pe care le avem, ca copii, care ne urmăresc toată viața, iar lupta cu ele e foarte mare. De aia e și un vers: <<Colivia e deschisă // The cage door is open but I won’t fly / Gloom and routine are safer for now>> Adică rutina e ok, hai să nu ieșim din ea, că Doamne ferește ce se întâmplă. Noi așa suntem ca indivizi. Conservatorismul, rutina, toate astea sunt cu noi, ne e mult mai simplu să nu schimbăm nimic, decât să schimbăm ceva. Cam asta e tema cântecului și lui James i-a plăcut foarte mult cântecul ăsta și a fost și un moment în care m-a felicitat. Așa, fără falsă modestie, a zis: <<Bă, scrii mai bine decât mulți nativi>>. Poate scriu mai bine, nu vorbesc atât de bine pe cât scriu, pentru că e mai simplu să scrii în ziua de azi, cu tot ajutorul tehnologiei. Internetul te ajută foarte mult să-ți verifici expresiile. Și cam asta e ideea piesei. Și vizualul de la Polivalentă, de pe 12 octombrie, va fi, în linii mari, o fetiță care îmbătrânește, dar ea rămâne într-un corp de fetiță, pe piesa asta. Na, că am dat și ceva din casă.
Urma să te întreb și despre asta.
Știu, știu, dar am făcut legătura acum. Iar ”Start A Fight” este o piesă care s-a născut împreună cu toată gașca. Și tu ai sesizat bine - n-aș spune, neapărat Nirvana, dar e refrenul anilor '90. E rock-ul ăla al anilor '90.
Tobele mai mult.
Exact. Noi asta am și vrut să obținem. O strofă foarte hip hop, că strofa e foarte hip hop, cu tobele super produse, mari, puternice, după care se trece la toba aia acustică. Și chitara e ca o imprimare din asta lo-fi și cu refrenul ăla foarte simplu: "I'm going dooown". Foarte direct, foarte british, nimic în plus. ”Start A Fight” e despre consum sexual. De fapt, despre momentele alea în viață noastră în care nu știu alții, dar eu, cel puțin, am trecut, sex fără obligații, dai telefon seara: <<Vrei? // Bine, vreau. // OK>>. Și sexul ăla se transformă într-o chestie de consum, așa, o arzi foarte repede, spui la revedere și asta a fost. Câteodată, oamenii au nevoie de asta. Cred că de foarte multe ori, de altfel, ca să nu fim ipocriți, au nevoie de chestia asta - no strings attached. Problemele apar cu dragostea, cu momentul în care unul din parteneri vrea mai mult și ăla nu vrea să dea, nu vrea să ofere. Și, cel puțin oamenii egoiști chiar se simt foarte bine în genul ăsta de sex, fără obligații, no strings attached, la revedere, te-am pupat, chiar dacă în spatele lui e foarte multă singurătate. Și cântecul e despre doi oameni care se văd, se întâlnesc, e o atracție sexuală extraordinară, nu pot să îi reziste și știu că ea trebuie consumată repede ca să nu ajungă în altceva, că de obicei așa aluneci în altceva, și sunt gata să pună capăt în momentul ăla: <<Băi, consumăm, asta este, we're going down, adică ne aruncăm pe o spirală din asta sexuală, cu capul înainte, facem toate tâmpeniile din lume, și gata>>. Și așa se termină și cântecul, brusc. Cam asta e tema. Și aici cântecul s-a născut. E interesant că eu am cântat refrenul ăsta, we're going down, că mi-a venit la mână, dar fără să mă gândesc că we're going down înseamnă ceva, și după aia am început să mă gândesc la ideea asta, pe care niciodată n-am speculat-o până acum în versurile mele, de consum sexual, de stoarcerea asta - sexual waste. Asta e.
Versurile noilor piese sunt în limba engleză. Este limba engleză la fel de ofertantă ca limba română, atunci când compui?
Nu, e mai ofertantă. Și știi de ce? Pentru că e mai scurtă, e mai sintetică. Poți să spui mai repede lucrurile. În primul rând, e mai ușor de cântat, dar, în același timp, aparent, e o limbă mai simplă și nu atât de bogată. Sunt cuvinte cu atât de multe sensuri, același cuvânt care este reverberat și expresii care se pot folosi cu triplu cvadruplu sens și așa mai departe, încât spui puțin, dar spui mult, în același timp. Scrii puțin și spui mult. Și nu știu, de exemplu, dacă ”London Feeling”, de care vorbeam mai devreme, care e un cântec lung de 5 minute jumate - nu știu dacă aș fi reușit să-l spun în română în la fel de puține cuvinte.
Apropo de versuri, cu ele începeți atunci când compuneți o piesă? Sau porniți de la linia melodică?
Numai de la muzică. Deși eu consider asta o greșeală. Citesc acum biografia lui Bob Dylan și el pleca foarte mult de la versuri, dar mie mi se pare că dacă pleci de la versuri, te obligă la un anumit tip de ritm și un anumit tip de lungime a frazei muzicale și atunci se omoară creativitatea și nu-mi place. Așa că la noi apare întâi muzica și după aia mă chinui eu să pun versurile alea în muzica aia care există. Mi se par mai bine așa.
Pe 12 octombrie aveți concert de lansare de album la Sala Polivalentă. Poți să-mi povestești puțin despre show-ul pe care îl pregătiți?
În primul rând e un stage design unic. Adică e chiar unic în peisajul producțiilor din România, de după '90, sau și mai recent, că după '90 nu au fost mari producții, doar cele venite de afară. Nu cred că o trupă românească a mai avut stage design-ul ăsta, din punctul ăsta de vedere suntem unici și o spun cu mâna pe inimă. Am lucrat cu un scenograf foarte bun, în persoana Ioanei Moscu, un scenograf de teatru care s-a îndrăgostit foarte tare de proiectul ăsta. Lucrăm cu o companie de VJ, un grup de creativi de VJ din Olanda, au fost rezidenți la Untold acum două ediții. Lucrăm cu Dani Clingă, un veteran al light design-ului românesc la lumini și e o echipă foarte interesantă. A trebuit să luăm tot felul de resurse, adică nu lucrăm cu o singură companie de producție, e o producție costisitoare, cel puțin pentru buzunarul nostru, și chiar și pentru buzunarul promoter-ului și depinde mult de cei care vin la concert să ne vadă și întotdeauna oamenii ar trebui să se gândească că atunci când vin la o trupă românească, ei și susțin o producție, nu doar dau un ban pe bilet unui artist. De multe ori, facem producțiile astea atât de ambițios pentru că vrem să lăsăm ceva în urma noastră și să nu căutăm, neapărat, un profit imediat. Un profit ar putea să iasă din reprezentarea de 4 sau de 5 ori a unui spectacol și asta, câteodată, nu se întâmplă. Noi sperăm să-l mai facem pe ăsta la Cluj, pentru că avem o dragoste mare pentru Cluj, și vrem să-l reprezentăm așa, și Clujul are o sală polivalentă similară sălii polivalente din București. Deci omul trebuie să înțeleagă cumva, când vine la concert, că plătește nu că va cânta Vama, plătește o poveste întreagă, și noi ne chinuim să oferim o poveste care să fie memorabilă. De aia mă enervez și ne chinuim să afle toată lumea de concertul ăsta, ca să nu zică: <<Bă, știi, n-am știut și n-am putut să vin>>. De asta suntem într-o promovare agresivă acum, în perioada asta, de vreo săptămână pe radiouri, de o lună de zile, de altfel. Eu cred că din punct de vedere vizual, când omul intră în sală, când concertul ăsta va începe cu primul acord, oamenii o să spună: <<Eu n-am văzut asta în România>>. Asta neînsemnând că e wow, însemnând că n-au văzut, însemnând că poate să fie ca și când am cânta în curte la Ilie Moromete. Nici aia n-a văzut nimeni. Adică este, măcar, ceva unic și, sperăm, și surprinzător.
Îți mulțumesc pentru timpul acordat și ne vedem la concert!
Sper să ne vedem la concert în număr cât mai mare. Eu mi-aș dori să vină toată lumea la ceea ce se numește cel mai important și ce va fi cel mai important concert Vama de anul ăsta și n-aș vrea ca cei care nu ajung să trăiască cu regretul că n-au ajuns pentru că nimeni n-ar trebui să trăiască cu un nici măcar un regret atât de mic cum că au ratat un concert Vama - și unul mișto. Deci, gagiilor, vă așteptăm. V-am pupat!
