Poveste
Supergirl este Kara Zor-El, verişoara lui Superman, plecată de pe planeta Krypton, după un dezastru. Doar că... ea a mai stat puţin pe ruinele planetei, aşa cum o să aflaţi în film, care o să-i ofere un back story aproape la fel de tragic ca al lui Kal-El, adică Superman. Ea îşi vedea liniştită de treabă, adică de beţii pentru aniversarea sa de 23 de ani, când i-a bătut la uşă o fetiţă şi i-a adus necazul pe cap.
Fetiţă este Ruthye Marye Knolle, o tânără extraterestră care vrea să răzbune moartea părinţilor săi. Răpuşi de piraţi spaţiali, briganzi cum le zice aici. Iar Supergirl nu s-ar fi agitat prea mult, dacă briganzii nu i-ar fi otrăvit câinele, pe simpaticul Krypto. Parcă animat mai competent decât în Superman. În fundal e şi o poveste despre femei asuprite şi luate prizoniere, un personaj trăznit cunoscut ca Lobo şi alte câteva iţe de descurcat.
Dar nucleul central e grija unei fete pentru căţeluşul ei otrăvit şi faptul că ar muta munţii pentru el. Ce m-a surprins e ca toţi inamicii ştiu acum că Supergirl e vulnerabilă la kryptonita şi la soarele verde, ceva ce pe vremuri era "ultima resursă" a villain-ului.
Actorie
Pe Milly Alcock o ştiu din House of the Dragon, era varianta tânără a lui Rhaenyra. Iniţial, primul contact cu ea în Superman nu mi-a plăcut. Era all over the place, ameţită, beată, neglijentă, dărâma totul în cale ca un taifun. Aici avem şi o explicaţie a comportamentului său. Un backstory, o suferinţă, o dramă şi o traumă. Şi ajungi să o placi când o înţelegi. Ea îşi trăieşte realitatea cum poate, catapultată de pe planeta de baştină în altă lume şi mereu supusă la bătălii. Faţă de Superman ea chiar nu vrea să fie un erou şi îşi foloseşte puterile doar ca ultima soluţie. Nu îşi joacă rău rolul, aduce şi ceva umor faţă de seriozitatea şi rigurozitatea lui Wonder Woman. E mai naturală, are şi experienţa din Game of Thrones şi se vede.
Eva Ridley ar putea avea o carieră mare în faţă. O joacă pe Ruthye excelent, îmi aminteşte de Natalie Portman în Leon sau de Anna lui Luc Besson. E clasică orfană care devine asasin, dacă ar fi ghidată cum trebuie. Copilul precoce şi letal. Ballerina lui John Wick, dar în faza în care nu şi-a găsit mentor. Cert e că e ghidată de un cod al onorii şi se ţine scai de Kara, ţinându-i mereu busola fixă şi ancorând-o în realitate.
Scena din Supergirl 2026 │ FOTO: Warner Bros DC
Jason Momoa ca Lobo? Vreau mai mult. E cam 80% Aquaman, doar ca machiat goth/dark şi cu o motocicletă de care e obsedat. E mereu plictisit, blazat şi e un recuperator şi vânător de recompense ca pe vremea lui Lorenzo Lamas. E un munte de clişee, un "drunken monk" blazat, cum era Travis Fimmel la început de Warcraft. Îl vedem în taverna şi în închisoare, ostenit şi aşteptând prada, dar mereu gata să detoneze totul în jur. Parcă e ceva mai energic şi pasional decât a fost Momoa în Aquaman.
Matthias Schoenaerts a fost principala mea surpriză aici. A fost un villain complex în The Mustang, Red Sparrow, The Drop cu Tom Hardy şi Gandolfini. E construit pentru aşa ceva, forma feţei sale, atitudinea sa, privirea intensă. Actorul belgian e bun în rol de brută, doar că aici e mereu pus pe caterincă, are o grămadă de arme secrete şi ştie exact ce face. În plus, are la fel de multe înfrângeri şi eşecuri ca şi Supergirl şi revine de fiecare dată mai puternic.
Pare că fiecare victorie a sa e o întâmplare şi e cel mai norocos villain din ultima vreme, scăpând ca prin urechile acului de fiecare dată. Foarte expresiv, dar insistă să îşi "facă numărul" înainte de a executa pe cineva, ceea ce devine obositor pe termen lung.
Efecte/Cinematografie
Supergirl e 1 la 1 cu Gardienii Galaxiei. Se vede că James Gunn şi-a băgat coada peste Craig Gillespie şi a refăcut puţin filmul. Secvenţe ce par de pe vremea lui Zack Snyder şi Sucker Punch, melodii rock care schimba mood-ul unei scene şi o puternică doza de SF şi world building credibil ne arată clar ADN-ul acestui film. Creaturi trăznite care excreta popcorn, câţiva alieni care nu sunt deloc explicaţi şi universuri demne de SF-ul Alita apar aici.
Nu mi-a plăcut cum arată Supergirl când e în spaţiu, cum îi pluteşte părul şi că e foarte mult CGI pentru ea. Câinele a devenit un pic mai realist, după criticile din Superman. Bătăliile sunt savuroase, Supergirl încă nu îşi cunoaşte pe deplin puterile şi mizează mai mult pe infiltrare şi provocare de haos, alături de puştoaica să sidekick. Tranziţii foarte line şi lipsa de pretenţii de "film de premii", nu se zăboveşte prea mult pe fețele personajelor, pe emoţiile lor.
Coloana Sonoră
Nu ştiu dacă ştiţi, dar a fost haos cu coloana sonoră a lui Supergirl. Inițial era sub umbrela lui Ramin Djawadi, omul care ne-a oferit coloana sonoră Game of Thrones şi Westworld. Apoi Junkie XL a intrat pe felie, dar au picat ambele colaborări. Regizorul Craig Gillespie avea să o tocmească pe Claudia Sarne pentru a compune coloana sonoră. Coloana sonoră instrumentală scrisă de Sarne îmbină motive orchestrale puternice cu elemente electronice agresive și sintetizatoare. Piesa de rezistență este „Supergirl Suite”
Filmul este plin de melodii punk, indie și rock alternativ care subliniază personalitatea rebelă a Karei din acest film. Pe soundtrack se regăsesc trupe și artiști precum Wet Leg (cu piesa Catch These Fists), Sleigh Bells, Wolf Alice, Halsey sau Modest Mouse. De asemenea, coloana sonoră face trimiteri nostalgice incluzând tema originală Superman a lui John Williams, dar și o versiune specială a trupei K-pop LE SSERAFIM (Celebration - Supergirl Ver.).
Mi-a dat senzaţia de "Gardienii Galaxiei", dar fără walkman şi muzica de anii '80, mai multă rebeliune adolescentină de 2026.
Supergirl recenzie 2026 (1) │ FOTO: Warner Bros
Verdict
M-am simţit mai bine la "Supergirl" decât la "Superman". Pentru că poate fi considerat "Gardienii Galaxiei 4", dacă te uiţi la suprapunerea muzicii peste secvenţele de flashback şi cele de "viaţă spaţială". Relaţia stapan-caine e delicioasă, te va atinge dacă ai fur baby, iar Milly chiar face o treabă bună ca Supergirl. Villain-ul e foarte blând şi cuminte faţă de ce ne oferă de obicei universul DC, e practic doar un pirat cu o sabie... doar că e foarte norocos. Aş cataloga filmul drept "naiv şi adolescentin", creat pentru generaţia Beach Please şi care îmbina distracţia cu introspecţia legată de traume personale.
Inevitabil când vei pleca de la film şi vei ajunge acasă îţi vei îmbrăţişa câinele său pisica. Cam asta au reuşit Gunn şi Glillespie.
