În centrul poveștii se află Lisbet și Mihai Gheorghiu, interpretați de Renate Reinsve și Sebastian Stan, un cuplu româno-norvegian care încearcă să își construiască o viață liniștită într-un sat aflat la marginea unui fiord norvegian. Mihai este angajat în departamentul de IT al unei companii, iar Lisbet își împarte timpul între casă și un azil de bătrâni/persoane cu handicap.
În Norvegia se împrietenesc cu vecinii lor, soții Mia și Mats Halberg, acesta din urmă fiind și directorul școlii unde sunt înscriși copiii familiei Gheorghiu. Apropierea celor două familii dă naștere unei imagini antitetice în ceea ce privește educația și valorile morale. Părinți a cinci copii și profund ancorați în credința lor creștină, soții Gheorghiu și-au construit un univers bazat pe reguli clare, apropiere familială și o existență departe de influențele lumii digitale. Copiii nu au acces la rețele sociale, își petrec timpul împreună și cresc într-un mediu în care religia este prezentă în fiecare aspect al vieții.
De cealaltă parte, Noora, fata soților Halberg, este mai rebelă, ușor răsfățată la prima vedere. Strictețea părinților săi nu o sperie și îi vină natural să treacă peste cuvântul lor. Dacă ar fi să folosesc un termen la modă acum ar fi "gentle parenting". Cam așa aș vedea relația dintre Noora și părinții săi. Un pic mai mult înclinată spre ideea că părintele trebuie să fie și cel mai bun prieten al copilului său.
În ciuda diferențelor, Noora și cei mai mari copii ai familiei Gheorghiu, Elia și Emmanuel, se împrietenesc. A fost planul meu preferat din întregul film. Inocența lor și curiozitatea sinceră la nou, capacitatea de a-și accepta diferențele, precum și puterea de a jongla cu "ispita", fără a se pierde pe sine (Noora le arată muzică nouă, le împrumută telefonul, îi provoacă să descopere o lume diferită de cea în care au crescut) sunt câteva elemente care leagă frumos această relație. La rândul lor, Elia și Emmanuel îi oferă Noorei acces la un mod de viață pe care nu îl înțelege pe deplin, dar pe care îl respectă. Pe tot parcursul filmului, cei trei adolescenți au povestea lor, își găsesc mereu drumul unul spre celălalt, până la finalul care m-a făcut să realizez cât de important este să îți iei la revedere de fiecare dată când pleci.
Privind retrospectiv, această relație pare să funcționeze ca o oglindă pentru imaginea de ansamblu a filmului "Fjord". Dacă cei mici reușesc să își accepte reciproc diferențele, adulții eșuează constant în această încercare. Și astfel ajungem la intriga principală a acestui film: sistemul de educație, care implică și noțiunea de pedeapsă, al familiei Gheorghiu este văzut ca formă de abuz de statul norvegian.
La un moment dat, Mihai mărturisește că le mai dă o palmă la fund copiilor când aceștia nu sunt cuminți, gest care și mie mi-a trezit amintiri. Născută în '94, într-o familie ortodoxă, dar nu atât de religioasă precum cea din film, primeam și eu din când în când o palmă la fund sau un tras de urechi. Uneori nici nu era nevoie de vreo atingere, o simplă privire era suficientă ca să mă cumințească. Nu m-am simțit abuzată nici atunci, nici acum, adult fiind și analizând trecutul. Poate sunt influențată de mediu, așa cum și Mihai a menționat în film, el fiind disciplinat de tatăl său tot prin astfel de mijloace. Sau poate este o trăsătură românească pe care unii străini nu o înțeleg în totalitate. Consider că este în regulă să pedepsim copiii prin lovituri sau alte gesturi fizice? Nicidecum. Dar, în același timp, nici nu cred că o palmă la fund sau o voce ridicată când se produce o greșeală semnificativă ar trebui privite ca abuz în adevăratul sens al cuvântului. Bine, este atât de complex acest "adevăratul sens al cuvântului" încât nu cred că vom ajunge vreodată să îl dezbatem pe de-a-ntregul. Pentru că, pe lângă abuz fizic și verbal, există și "abuzul" care ia naștere din lipsă, iar uneori poți să rănești mai tare emoțional decât fizic. Poți să creezi o traumă prin absență, prin lipsă de interes, prin neascultare. Această scenă din film a dat naștere întrebării: unde se află granița dintre disciplină și violență? Iar dacă răspunsul diferă de la o cultură la alta, cine are autoritatea morală de a-l impune?
Elementul care pornește, însă, această avalanșă (au fost vreo două scene cu avalanșe în film, imagine care mi s-a părut inteligent gândită) este reprezentat de niște vânătăi pe care profesoara de sport le observă la Elia (adolescenta urma niște cursuri de lupte unde te puteai lovi cu ușurință). Asta, coroborat cu faptul că un reprezentant al școlii aude o discuție între Elia și Emmanuel conform căreia mama lor i-a muștruluit după ce erau cât pe ce să verse apă clocotită pe mezinul de câteva luni al familiei, conduce la deținerea lui Mihai de către poliția norvegiană și la luarea în custodie a celor mici.
Una dintre cele mai puternice secvențe este cea în care reprezentanta Protecției Copilului îi comunică lui Lisbet că statul îi va lua copiii. Este o scenă lipsită de explozii emoționale sau discursuri dramatice. Durerea este ținută în frâu, fiecare reacție fiind calculată de teama că orice gest ar putea înrăutăți situația. În fundal, steagul Norvegiei flutură aproape ostentativ la fereastră, o imagine care poate fi interpretată drept simbol al unei puteri instituționale ce domină complet spațiul intim al familiei. În mod ironic, însă, mașina care îi ia pe cei trei copii rămași acasă (Timotei, Judith și Veniamin) lovește cu spatele un indicator rutier, semn că grija promisă de Protecția Copilului nu este chiar atât de serioasă.
Protecția Copilului, acest organism independent, ajunge să capete statutul unui personaj de sine stătător. Pe măsură ce povestea avansează, instituția pare să privească familia Gheorghiu printr-o lentilă a suspiciunii, în care fiecare gest și fiecare convingere religioasă sunt analizate cu o atenție aproape excesivă.
În film sunt sugerate mai multe episoade în care credința familiei atrage atenția autorităților. La un curs despre identitatea de gen, de exemplu, o elevă mărturisește că este lesbiană, iar Judith răspunde că homosexualitatea este un păcat din perspectivă religioasă. Comentariul ei este interpretat drept o posibilă formă de intoleranță și ridică noi semne de întrebare cu privire la mediul în care au fost crescuți copiii. Religia devine un motiv de suspiciune și într-o altă scenă, când Lisbet îi oferă o Biblie de buzunar unei femei care tocmai își pierduse mama. Gestul, pe care ea îl vede ca pe o încercare sinceră de a aduce alinare, este interpretat de alții drept o formă de prozelitism. Mungiu nu tranșează nici aici disputa, ci lasă spectatorul să decidă singur unde se află granița dintre compasiune, libertate religioasă și influență nedorită.
După lupte în instanță, cursuri de parenting și anger management, explicații privind religia familiei Gheorghiu și diferențele culturale, dar și "intervenții" ale statului român, reprezentat de Samuel (Adrian Titieni) și Dan (Alin Panc), cei cinci copii se întorc în sânul familiei. Împreună lasă în urmă Norvegia și se întorc în România.
O altă direcție de reflecție deschisă de "Fjord" este reprezentată de Åke, tatăl lui Mats Halberg. Bărbatul, rămas văduv și imobilizat într-un scaun cu rotile din cauza unui accident vascular cerebral, își pierde treptat dorința de a trăi. Destinul său ridică întrebări despre demnitate, autonomie și dreptul individului de a decide asupra propriei existențe. Este o poveste secundară care pare desprinsă dintr-un alt film, dar care completează perfect tema centrală: conflictul dintre valorile personale și normele acceptate de societate.
În ceea ce privește partea "tehnică", știam că Sebastian Stan are calități actoricești care depășesc cu ușurință eticheta de star Marvel. M-a surprins plăcut naturalețea cu care vorbește româna, în timp ce engleza păstrează doar discret urmele accentului românesc, semn că anii petrecuți în Statele Unite și-au pus amprenta asupra modului său de exprimare. Actorul construiește un personaj care funcționează în majoritatea timpului prin tensiune interioară, iar complexitatea lui vine tocmai din ceea ce nu poate să exprime. Mihai pare uneori plat sau pasiv din cauza neputinței, fiind prins într-o situație în care instinctele sale cele mai firești devin exact lucrurile pe care nu și le poate permite; orice izbucnire, orice gest impulsiv sau orice cuvânt spus la nervi ar putea fi interpretat drept o confirmare a acuzațiilor aduse familiei sale și ar putea prelungi separarea de copii. Dar, în timp ce lumea din jurul său îl analizează, îl judecă sau îi pune sub semnul întrebării capacitatea de a fi părinte, în interiorul său are loc un adevărat război emoțional.
La rândul său, Renate Reinsve se duce în aceeași direcție, cea a unui personaj rezervat, aproape impenetrabil pe alocuri. Lisbet își exprimă rareori emoțiile în mod direct, preferând o atitudine controlată și rațională chiar și în cele mai dificile momente.
Cadrele sunt spectaculoase, în special cele cu peisaje naturale, și de o calitate excelentă. Am apreciat și stilul "simplu", curat, fără tranziții artistice, lăsând loc personajelor și dilemelor morale să ocupe prim-planul.
"Fjord" este un film de văzut nu doar pentru că a pus România pe harta cinematografiei internaționale. Nu este nici un film despre parenting și nici despre sistemul de protecție a copilului. Este un film despre convingeri. Despre momentul în care oameni care se consideră de bună-credință ajung să privească aceeași situație și să vadă realități complet diferite. Iar meritul lui Cristian Mungiu este că nu încearcă să decidă în locul spectatorului cine are dreptate. Îi cere doar să își pună întrebări. Și, odată ce începi să ți le pui, efectul este asemănător unei avalanșe: greu de oprit.
