Recenzie Film "Tuner": Tuner şi Neliniştit

Poveste:

Povestea e cât se poate de originală, e ceva la care nici măcar nu m-am gândit vreodată. De persoane hipoacuzice am auzit, dar de hiperacuzice nu. Fix asta este Niki White, un fost copil minune al munizii devenit acordor de pian cu "perfect pitch". Poate recunoaşte orice notă, octavă, succesiune de note, bemol, nota lipsa, game, tot ce îţi poţi imagina. Problema e că... aude prea bine şi trebuie să poarte mereu căşti speciale, care să atenueze zgomotele copleşitoare din jur.

Cumva ajunge să fie în cârdăşie cu spărgători de seifuri, iar auzul său e pus la treaba pentru a asculta fără stetoscop sau scule speciale rotițele seifului care fac "clac" pe combinaţia oportună. Pe lângă acest stres, Niki jonglează cu datoriile mentorului sau, care e în spital şi cu o relaţie sincopată cu o pianistă. Iar lumea crimei nu e deloc de el, deşi răufăcătorii de aici sunt mai degrabă găinari peste care a dat norocul.

Scena Film Tuner 2026 (2) │ FOTO: Black Bear www.youtube.com

Actorie:

Leo Woodall e ce obţii dacă amesteci Brad Pitt şi Leonardo DiCaprio într-un vas şi adaugi timiditatea lui Tom Hardy. Îl sitm din alde Nuremberg, Cherry şi Bridget Jones: Mad about the Boy. Sau din White Lotus şi Vladmir. Aici îl joacă pe Niki White, acordator de piane, geniu muzical şi hiperacuzic absolut. Timid, retras în sine, cu privirea mereu în jos.

Încă nu a convins la Hollywood acest pretty boy, dar micul său discurs din ceartă cu Ruthie, când se lasă cu lacrimi m-a cucerit. Aşa vulnerabilitate nu am mai văzut pe ecran de ceva vreme şi e scena de film mare, deşi nu e neapărat cazul aici. Dar Leo ne dă asta cu porţia şi prefera să fie "the strong silent type". Calcă pe urmele lui Clint Eastwood şi Tom Hardy, dar s-a dus pe latura sensibilă a artistului, nu a brutei.

Dustin Hoffman e mentorul lui Niki, e plin de umor, tonic, plin de viaţă, unchiaşul cu anecdote. E ancorat undeva între amintiri perpetue, inadaptarea la epoca modernă, glumiţe de bunic şi privirea tulbure a omului la final de viaţă.

Havana Rose Liu o joacă pe Ruthie, love interest-ul lui Niki, iar relaţia lor mi se pare... stângace. Nu prea au chimie, dar au ceea ce aş numi "furtuna perfectă a certurilor din cuplu". Ambii îşi zic lucruri care nu se zic, de la care nu te mai poţi întoarce. "Se ceartă frumos" ar zice românul din mine, dar nu, o astfel de ceartă nu îşi are rolul în nicio relaţie. Parcă le lipseşte pasiunea şi totul pare artificial. Totuşi Ruthie se vede că încearcă din greu să treacă la următorul nivel ca muziciana şi vei îndrăgi felul în care îl calmează pe Niki în crizele sale.

Jean Reno mi s-a părut irosit în rolul său de 5 minute, de muzician zeu, dirijor minune, omul de cultură care tăie şi spânzura. Francez până în măduva oaselor, pretenţios şi răsfăţat, oarecum obosit şi deranjat.

Cinematografie:

Filmul e foarte newyorkez, are ceva de Anora şi ceva de Caught Stealing. Majoritatea acţiunii se petrece la interior şi seară şi avem multe prim planuri cu personajele. Le putem studia reacţiile şi emoţiile foarte bine astfel şi cadrele sunt foarte curate şi zăbovesc mult. Nu avem tranziţii şi unghiuri prea multe sau îndrăzneţe, e opusul unui film de acţiune. Deşi ca tema uneori aduce cu Uncut Gems, e departe de frenezia sa.

Sunet:

Regizorul Daniel Roher a structurat filmul astfel încât să transpună publicul în mintea protagonistului. Folosește designul de sunet pentru a sugera cum Niki percepe lumea: frecvențele sunt amplificate, distorsionate sau mixate într-un mod specific pentru a reflecta hipersensibilitatea lui la zgomote. Se face chiar abuz de auzul înfundat, de frecvenţe atipice, de confuzie, în momentele când Niki este suprasolicitat auditiv.

Will Bates a fost responsabil de coloană sonoră de fundal (score-ul filmului), creând un mix tensionat partial jazz, partial electronic care crește adrenalina în momentele mai intense. Marius de Vries (producător muzical executiv cunoscut pentru Coda sau La La Land) s-a ocupat exclusiv de piesele interpretate la pian pe ecran, croind identitatea muzicală pură a personajelor. Pentru a ilustra hiperacuzia lui Niki, muzica se oprește brusc sau este acoperită de zgomote cotidiene (bătăi de ceas, picături de apă, respirație) amplificate la niveluri deranjante.

Concluzie:

Nu aş pune "Tuner" între marile filme despre muzică, orchestră şi pian şi culmea e că nici nu l-aş numi filmul tipic de acţiune. Mai degrabă mulge până la epuizare o idee foarte originală şi e ţinut în viaţa de un mixaj sonor excelent. Ca "Zone of Interest", că tot sunt implicaţi aceeaşi oameni din mixaj. Compoziţiile de aici sunt plăcute, momentele de virtuozitate la pian sunt savuroase, dar puţine şi dozate câte puţin, pentru a nu "speria" publicul ce nu gusta aşa ceva. E mai degrabă un studiu al talentului irosit, al invidiei artistice, al amarului de a avea un geniu inutilizabil.

Trebuie să o spunem pe faţă: Niki şi Ruthie se invidiază puternic, nu doar se iubesc. Şi se respectă pentru ceea ce fac, dar antagonizarea e inevitabilă. E clasică bătălie între Ronaldo şi Messi: munca multă versus talent inascut.