Poveste

Povestea din Wuthering Heights o ştim cu toţii, dacă am citit cartea lui Bronte sau văzut filmul de acum 100 de ani, cel cu Laurence Olivier şi Merle Oberon. Între timp au mai fost adaptări, inclusiv cu Ralph Fiennes şi Timothy Dalton ca Heathcliff. E vorba despre Catherine, fată de viţă nobilă, care copilăreşte alături de Heathcliff, băiat luat de pe stradă de milă, de tatăl său. Apropo, varianta tânără a lui Heathcliff e jucată de excelentul puştan din Adolescence, care a cules toţi laurii la premiile Emmy.

Ei bine deşi cei doi protagonişti sunt teoretic fraţi, ajung să se îndrăgostească şi petrec prea mult timp împreună, de-a lungul deceniilor. Îndură şi abuz (el în locul ei, la toanele tatălui), dar pentru Catherine vine şi momentul măritişului. La urma urmei, ferma tatălui său era în faliment şi doar o căsătorie avantajoasă o putea salva. Aici intră în scenă vecinul bogat, Edgar Linton, cu sora sa Isabella mereu în proximitate, un veritabil comic relief.

Catherine se căsătoreşte cu Edgar, iar Heathcliff, îndurerat fuge de acasă. Reapare ca un străin misterios şi bogat şi reintră în viaţa lui Catherine, pentru a provoca numai probleme şi necazuri. Dragostea lor continuă, dar între timp Catherine rămâne însărcinată şi se întâlneşte pe ascuns cu Heathcliff, deşi totul e cât se poate de vizibil pentru soţul său.

Dragostea rămâne interzisă, Heathcliff se cuplează cu Isabella, sora instabilă mental a lui Edgar şi finalul... e tragic. E demn de Romeo şi Julieta, e brusc, dar îl vezi venind cumva.

Actorie

Elordi e la al doilea film victorian la rând, dacă ne gândim la "Frankenstein". E monosilabic, tăcut, înalt ca un plop şi mereu pe gânduri, cu o uşoară doză de arogantă şi resentimente când revine din pribegie, cu dinte de aur la pachet. Rar am văzut un personaj care e pasional aşa dozat şi trece aşa rapid de la nepăsare la turbulențe emoţionale. E destul de expresiv în tăcerea sa, dar parcă... nu îl simt de ajuns, nu îl simt la 100% din potenţial, nici măcar în crucialul final de film. Acolo aşteptăm o reprezentaţie a durerii fabuloasă şi nu am obţinut-o.

Margot Robbie e... alintată. Extrem de alintată. La fel ca tatăl său, prada voluptăţii, pasiunii, adicţiilor de tot felul. E mai expresivă şi mulţi fațetată decât Jacob Elordi şi cam duce filmul în spate. Problema e că fiind foarte vizibilă, fiind Barbie, Harley Quinn, I, Tonya e bizar să o vezi comportându-se ca o puştoaică, chiar şi când sare de 30 de ani. Tot acel alint şi răsfăţ şi "will they, won't they?", deşi răspunsul e clar dăunează filmului.

Flirtul intens e bun de fanfic de Wattpad, dar cinematografic nu prea răzbate coerent spre noi. Aş spune că are chimie cu Elordi... şi nu prea. Grosul iubirii dintre ei doi se întâmplă în eter, în mintea lor, în spusele altora, în ceea ce NU fac cei doi. Sunt şi multe scene mai spre soft p*rn, dar se ajunge şi la fetişuri în cazul Isabellei şi ajutoarelor în casa de la fermă.

Margot Robbie in Wuthering Waves │ FOTO: Warner Bros

Comparaţiile cu "50 Shades" îşi au locul pe deplin în vreo 5-10 minute de film. Alison Oliver face o treabă bună drept Isabella Linton, chiar dacă ocupaţia ei numărul 1 e să... dezvolte obsesii. Să se joace cu păpuşi, să o înjunghie pe păpuşa lui Catherine, să fie în lesa lui Heathcliff şi în general să fie o persoană instabilă psihic manipulată sau folosită de cei din jur fix pe resortul problemelor sale.

Shazad Latif este un Edgar excelent, naiv, bun la suflet, permisiv, bonom, dar... fără suficientă tărie pentru a îl ţine la distanţă pe Heathcliff. Iar în spate o avem pe Ellen, jucată de Hong Chau. Mâna dreaptă a lui Catherine, "doamna sa de casă" şi care trage toate sforile a tot ce e negativ în film, cumva din pizmă, din dorinţa de a fi mai mult decât ce e şi regretul că nu mai e preferata lui Catherine.

Mi-a plăcut să îl revăd şi pe Ewan Mitchell, fiorosul Targaryen cu un singur ochi din "House of the Dragon", în rol de băiat de casă cu perversiuni la adresa unei slujnice.

Coloana sonoră

Charli XCX s-a ocupat de coloană sonoră. Dacă vă așteptați la hituri de club, Wuthering Heights vă va surprinde prin densitatea sa atmosferică. Charli, împreună cu producătorul Finn Keane, a reușit să traducă tensiunea dintre Cathy și Heathcliff într-un mix de art-pop, dark wave și baroque pop.

Piesa de deschidere, "House", realizată în colaborare cu legendarul John Cale, stabilește tonul întregului material. Este un „imn gotic” bântuit de viori distorsionate și versuri ce invocă claustrofobia obsesiei: „I think I’m gonna die in this house”.

"Eyes of the World" este o colaborare cu Sky Ferreira şi aduce o energie industrială, un dialog vocal între două dintre cele mai iconice figuri ale pop-ului alternativ contemporan. Soundtrack-ul Wuthering Heights este un „deliriu febril” care funcționează perfect ca album de sine stătător, oferind o nouă perspectivă asupra unei povești clasice prin lentila distorsionată a hyperpop-ului victorian.

Cinematografie/Efecte speciale

Totul e victorian, întunecat şi predomină nuanţele de roşu, alb, negru. Se filmează mult la apus şi răsărit şi pe ploaie. De altfel ploaia e de două ori personaj cheie în film. E ceva ce ai găsi în ce face Eggers în Nosferatu, combinat cu Poor Things de la Lanthimos, combinat cu Burton. E de fapt puţin din toate, dar mai stilizat, de parcă i-ai da voie şi lui Lady Gaga să vină la acea întâlnire creativă să mai pună o amprentă, apoi ai restrânge contribuţia sa vizuală cu 60%, pentru a nu fi totul aşa... nebunesc.

Ţinutele sunt superbe, perioada e respectată... şi nu prea. În mod intenţionat aş spune, deoarece uneori sunt inscripţii pe pereţi, perne, perdele, paturi, care transmit mesaje. Casele victoriene sunt şi ele adecvate şi nu aş greşi prea tare dacă aş numi totul un "Bridgerton întunecat".

Concluzii

La final de zi, filmul e "goofy". Are părţi care te fac să râzi, are părţi ridicole, BDSM din senin, dar spre final, când apare spectrul tragediei devine brusc bun. Începe bine, începe vulgar şi cu tupeu, dar partea mediană e ridicolă, puerilă, comică, stupidă pe alocuri. Imaturitatea comportamentului lui Heathcliff şi Catherine te poate exaspera. "Mă însor cu alta să mă răzbun" e un clişeu care murise în epoca telenovelelor.

Elordi e ba vulnerabil, ba f*ckboi, iar Catherine tocmai a devenit definiţia alintului în cinematografia modernă. A răsfăţului, a indeciziei, a purtării de pică. De câteva ori m-am şi îndoit dacă să o cred că îl iubeşte sincer pe Heathcliff, în afară de momentul final al depresiei. Filmul flexează fix acelaşi muşchi al Sofiei Coppola în Marie Antoinette, aducând un fler modern într-o operă de acum mulţi ani.

Cam ca muzica rap din "Marele Gatbsy", converşii lui Marie Antoinette. E de parcă mă uit la varianta întunecată de "Bridgerton", cu erecţii la vedere, spânzurători şi numai personaje horny care nu ştiu să îşi exprime emoţiile.