Yorgos ne spune o poveste ridicolă şi cumva dusă la un nivel îngrozitor: doi băieţi de la ţară răpesc o doamnă CEO de corporaţie medicală, convinşi că e un extraterestru. Urmează tot soiul de interogări şi torturi în subsolul tipic de redneck, de sub scări în încercarea de a afla ce poate şi ce ştie aceasta Andromedana.
"Bugonia" e genul de film la care faci gastrita, de stres. Oricând cei doi acoliţi, şeful fiind Jesse Plemons, care s-a maturizat excelent în actorie pot fi prinşi de poliţie. Iar poliţistul e nimeni altul decât Stavros Halkias, comediant şi podcaster pe YouTube, la glumele căruia râd de ani buni deja. Acum e poliţistul goofy de la ţară, care are un secret teribil şi greţos, pe care îl aflaţi spre final de film.
La baza acestei pelicule sta conspiraţia, conspirationismul, ştiţi şi voi cu siguranţă şi aveţi prieteni sau prieteni ai unor prieteni, care cred în serpilieni, reptilieni şi alte aberaţii. În Nibiru şi Apophis, în Matrix şi Planet X. Dar ce se întâmplă când conspiraţiile devin fapte? Am văzut asta în Eddington, am văzut asta în One Battle After Another şi acum şi în Bugonia.
Emma Stone este impecabilă, nemiloasă, unsă cu toate alifiile şi la propriu şi la figurat, fiind unsă cu antihistaminice, pentru a nu suferi în formă actuală de Terran. Emma se tot antrenează în arte marţiale, ştie auto apărare, mind games, ştie exact ce să facă şi ce să spună, e versata în arta negocierii, dar şi în a... negocia cu nebunii.
M-a mirat cât de mic şi modest e rolul jucat de Alicia Silverstone, un spectru pasager al unui personaj central al poveştii. Trebuie spus că aici nu avem un film 100% original, ci că este bazat pe filmul coreean "Save the Green Planet!" din 2003. Acolo un bărbat şi iubita să îl răpesc pe un bărbat CEO al unei companii medicale.
Ce se întâmplă după merge cam în aceeaşi direcţie şi tot pe ideea de alieni din Andromeda. Trebuie să mărturisesc că am pendulat mai puţin între a crede şi a nu crede că Emma Stone e extraterestru, faţă de aşteptările mele. Mai degrabă iminente injectata de viorile stresante m-a dus la un soi de gastrita. Nu e film de popcorn, e film de ceva rece care îţi fie aruncat pe faţă, pentru a îţi reveni. E film de... o tărie.
E mai bun decât Kinds of Kindness şi în alt registru decât Poor Things. E foarte.... coreean şi antisocial, decortichează conspirationistii până la tic, până la gest, până la intenţie. Sunt şi câteva clişee, dar dispar rapid, spirala poveştii fiind nebunească şi curajos dusă până la extrem. Finalul e imposibil de ghicit şi aproape... comic, dacă poţi face din groază existenţială ridicol.
Îl recomand cu căldură... dar atenţie la gastrita!
