Pentru fanii români, numele Paradise Lost înseamnă nu doar o istorie a goticului modern, ci și amintiri live puternice. Am avut șansa să îi văd la Arenele Romane în 2014, într-un concert care a arătat perfect de ce Nick Holmes și colegii săi au reușit să reziste mai bine de trei decenii pe scenă: un amestec de întuneric, melancolie și surprize. Surprize care continuă și pe Ascension.
Albumul începe brutal cu „Serpent on the Cross”, una dintre cele mai grele și dense piese pe care le-au compus în ultimii ani. Doom-ul e masiv, refrenul memorabil, iar vocea lui Holmes pare mai aspră și mai hotărâtă ca oricând. Atmosfera continuă cu „Tyrants Serenade”, o piesă care amintește de perioada Draconian Times, dar și de flirturile cu sunetul gotic al anilor ’90.
Momentul de echilibru vine cu „Salvation”, un colos de șapte minute, unde riff-urile lente și armoniile funerare construiesc o atmosferă de ritual. Mai târziu, „Silence Like the Grave” readuce direct sound-ul clasic Paradise Lost, în timp ce „Diluvium” păstrează energia în zona doom/metal melodic.
Una dintre cele mai discutate piese este însă „Lay a Wreath Upon the World”, un experiment surprinzător chiar și pentru o trupă care a riscat constant de-a lungul carierei. De data aceasta, Paradise Lost merg pe un teritoriu atipic: un rock cu influențe din anii ’70, unde apare un sample vocal și de chitară ce amintește izbitor de „Sonne” de la Rammstein. Este acel tip de viraj care confirmă încă o dată că Nick Holmes nu se teme să își ia fanii prin surprindere, exact cum a făcut în 1997, când trupa a șocat scena metal prin LP-ul synth pop Host.
Dincolo de sound, versurile lui Holmes păstrează aceeași încărcătură întunecată, explorând teme precum moartea, spiritualitatea și fragilitatea umană. Coperta albumului, care folosește gravura „The Court of Death” (1870–1902), amplifică ideea de meditație asupra efemerității.
Ce face Ascension special este felul în care reușește să combine toate etapele carierei Paradise Lost. Găsim atât doom-ul apăsător al începuturilor, cât și rafinamentul gotic din perioada de glorie și maturitatea sonoră a ultimelor două decenii. Nimic nu pare reciclat, fiecare piesă aduce un detaliu nou, iar albumul curge fluent, fără momente moarte. Uneori resimțim chiar influențe de thrash, doom clasic, Sabbath și chiar Metallica.
