Intrat în cinema în ianuarie, Hamnet are legătură cu Hamlet, aşa cum probabil intuiţi. Carte hit din pandemie, apărută prin 2020, Hamnet a fost convertit în film de nimeni alta decât Chloe Zhao. Cea care ne oferise "Nomadland", "The Rider", "Eternals".

De această dată cu o distribuţie puternică: Jessie Buckley este Agnes, soţia lui William Shakespeare, iar Paul Mescal este chiar el, Bardul. Identitatea sa e dezvăluită abia spre final, în actul 3. Vreau să încep prin a vă spune să vă înarmaţi cu nesfârşite şerveţele la acest film, pentru că veţi plânge râuri de lacrimi.

Toată sala în care am fost a hohotit de plâns, ne-am deshidratat cu toţii şi lumea a plecat împleticindu-se pe picioare. Cu ochii şi feţele umflate de plâns, cu ochii roşii, cu dureri de cap în zona sinusului.

Jessie Buckley este fenomenală şi nu degeaba e favorită la Premiul Oscar pentru rol principal feminin într-o dramă. Ca soţie a lui William Shakespeare, apare cu imaginea de "fata pădurii", dar nu ca în "Where the Crawdads Sing", ci ca şi cum ar cunoaşte un strat al acestei lumi la care noi nu avem acces. E foarte conectată la pământ, pădure, plante, nu neapărat spirituală, cât profund terestră şi respinge ferm Divinitatea. Vă daţi seama că pe la 1600 aşa ceva e perceput ca vrăjitorie.

La fel de misfit este şi al său iubit şi soţ, William. Încurcat, bâlbâit, sufocat de fluxul de idei care îi tot curge în cap, nu reuşeşte să pună în grai ce simte pentru Agnes, cel puţin la început. Când îşi adună un vocabular mai puternic, îl pune la treabă doar pentru a exprima nesfârşită durere, angoasă şi writer's block.

Tată absent şi chinuit de asta, soţ absent şi chinuit de asta, îşi pierde odorul în faţa ciumei. Cuplul este spart ca un vas în o mie de bucăţi, se destramă şi sfarâmă în faţa camerei. Jessie articulează cele mai crunte ţipete din istoria cinematografiei, când îşi pierde băiatul, lumina ochilor săi, puşti apropo fiind jucat excelent de Jacobi Lupe. E opusul total al celui mic din "Adolescence" şi face sacrificiul suprem pe care îl poate face un frate geamăn pentru sora sa.

Paul Mescal era deja autorul unor roluri excelente în "Aftersun" sau "The History of Sound" sau "All of Us Strangers", dar aici duce şi mai departe arta să. Greu de crezut că lumea afla de el doar acum 6 ani, în "Normal People".

Se luptă cu îndoiala cu privire la scriitura sa, la relaţia cu Agnes, iar spre final devine posedat de viziunea lumii de după, la care e conectat direct după pierderea fiului. Filmul este de fapt despre transformarea durerii în artă, sacrificiul suprem, un tribut care va ţine milenii. Imaginaţi-vă că un fiu pierdut devine o piesă de teatru numită "Hamlet", ale cărei replici le rostim cu toţii şi azi.

Imaginaţi-vă ce simte Agnes când asistă la piesa despre fiul său, după ce şi-a ţinut fiul în braţe murind.... murind în chinuri aş adăuga. Jessie Buckley a avut mereu în carieră un zâmbet ştrengăresc şi îl are şi aici în prima oră de film. El dispare odată cu fiul său şi reapare la final, sub formă de râs, râsul şocului, uimirii, extazului, exploziei de dopamină când îşi vede fiul imortalizat pe vecie într-o operă de artă ce ajunge direct la mase.

Cinematografia este întunecată, parcă mă uit la un Eggers şi un The Witch sau Nosferatu, dar cu tente mai blânde. Se filmează mult prin unghere şi colţuri de case vechi şi pădurea şi hăul de acolo sunt personaje... Muzica lui Max Richter? Nu mai are nevoie de nicio prezentare, dar am o problemă cu piesa finală, care e deja prea comună în a puncta dureri şi lacrimi.

A fost folosită şi în "Arrival" şi multe alte producţii în momente lacrimogene. Acum e totuşi remixată şi propusă la Oscar. Scena de final e aşa de bună încât merită premiul. Coloana sonoră include pian şi vioară, ambele discrete, ambele insinuându-se ca Agnes când intră într-o cameră: şoriceşte şi ca o boare de vânt.

Iar poate cel mai subestimat lucru e faptul că primim 25 de minute de teatru pur, de Hamlet jucat cum nu vezi nici la Londra şi nici pe marile scene ale lumii. Greutatea universului apasă pe Mescal acolo, iar Buckley îl ajută să o ţină pe umeri.

E un film ce trebuie văzut şi revăzut, iar eu o să cumpăr cartea. Globuri de Aur pe deplin meritate pentru film, regie, actor principal, actriţă principală. Să sperăm că şi Oscarurile se vor înclina tot spre "a fi" mai mult decât "a nu fi".

Jessie Buckley este o forţă a naturii, scoate din rărunchi o durere enormă când îşi pierde fiul. Are şi scene foarte intense când naşte, e viscerală, da 150% din tot ce poate stoarce fiinţă umană în materie de trăire până la paroxism. Aminteşte de naşterile dure din House of the Dragon, dar se duce şi mai departe.

Jessie joacă cu o naturaleţe care te face să crezi că e imposibil ca în viaţa de zi cu zi să fie altfel decât o nimfă a pădurii care vorbeşte cu plantele şi face poţiuni. Buckley e a pământului, a aerului şi totuşi vede ceea ce nimeni nu mai vedere în William: sufletul său uriaş şi trăirile sale.