Poveste
Povestea pornește de la o traumă clară: o balerină asistă neputincioasă la uciderea tatălui său și intră într-o lume a asasinilor cu reguli stricte, hoteluri cu statut de „safe haven” și o ierarhie aproape religioasă. De aici, lucrurile evoluează previzibil — primește ținte, le elimină, iar obsesia pentru descoperirea asasinului tatălui ei o duce, inevitabil, spre trădare și răzvrătire. Ce e păcat însă e că aspectul de „balerină” e doar un pretext în titlu. Se încearcă câteva legături cu baletul, mai ales într-o scenă pe gheață, cu patine și reflecții reci, dar ideea rămâne nefructificată. Nu există acel amestec rafinat între grație și letalitate pe care îl promite premisa.
Actorie
A fost o surpriză plăcută revederea Anjelicăi Huston, pe care n-o mai zărisem de la The Addams Family și Choke. Ea adaugă un soi de autoritate aristocratică filmului, cu acea privire care parcă îți taie pulsul. Dar dincolo de aparițiile familiare, devine din ce în ce mai evident că dacă n-ai văzut toate filmele Wick și nu știi despre codurile, ordinele și ritualurile acestei lumi, riști să fii lăsat pe dinafară. E genul de film care face „gatekeeping” narativ, fără rușine.
Ana de Armas, în schimb, livrează. Are o prezență magnetică, o bucurie sinceră în a fi parte din haosul estetic al filmului. Spre deosebire de alte asasine celebre de pe marele ecran — Charlize Theron în Atomic Blonde, Zoe Saldana în Colombiana — Ana pare mai puțin cinică, mai puțin îmbibată de durere. E eficientă, rece, dar nu robotică. Inedit e și faptul că filmul evită complet sexualizarea personajelor. Nicio relație amoroasă, nicio privire insinuantă. Doar infiltrați, eliminați, dispăruți. E ceva aproape non Hollywoodian în această alegere.
Keanu Reeves apare, dar mai mult ca un simbol decât ca un actor. E rigid, cu o gravitate forțată și un stil de joc care aduce din ce în ce mai mult cu Steven Seagal. Nu mai e misterios, ci pur și simplu obosit. Iar Ian McShane, mereu impunător, e folosit insuficient. În schimb, Gabriel Byrne, în rolul antagonistului, are acel aer demonic și cerebral care funcționează perfect. Nu poți să nu-ți amintești de el în End of Days cu Schwarzenegger — o prezență satanică prin definiție. Norman Reedus? E acolo pentru postere, cool și misterios, dar fără contribuție reală.
Coloana sonora
Coloana sonoră este semnată de Tyler Bates, deja un veteran al francizei, dar de data aceasta pare că și-a permis mai multă joacă. Cu influențe din colaborările cu Marilyn Manson și un sound electro-industrial cu puls de club, muzica are personalitate. Secvențele din club, cu beat-uri grave și ritm sacadat, aduc aminte de The Continental și de atmosfera decadentă a universului Wick, dar adaugă un strat în plus de adrenalina auditivă. Bates colaborează și de această dată cu Joel J. Richard, iar împreună reușesc să creeze o identitate sonoră coerentă, dar suficient de proaspătă încât să nu pară reciclată.
Cinematografie
Din punct de vedere vizual, Ballerina alternează între secvențe hiperstilizate și altele lipsite de coeziune. Tranzițiile între scene sunt abrupte, uneori haotice, aproape ca un montaj de scurtmetraje disparate cusute cu fir gros. Bătălia cu grenade e un exemplu perfect de ridicol cinematografic — sfidează fizica, logica și orice urmă de simț al realității. Dar tocmai în acest absurd se simte ADN-ul Wick: exagerare, poezie în violență, libertate completă față de regulile lumii reale. Peisajele din Austria sunt superbe, un contrast poetic între zăpada liniștită și violența care mocnește sub ea. Am recunoscut imediat și Praga, în prima parte, folosită inteligent ca fundal urban gotic.
Iluminarea e folosită cu cap: de la satul acoperit de zăpadă din munți, până la luminile pulsatorii ale cluburilor, totul e gândit să ofere o estetică recognoscibilă și memorabilă. Costume excelente, machiaje care adaugă textură personajelor, și un boss final cu lansator de flăcări care pare scos dintr-un joc Doom reinventat de Balenciaga.
Am pierdut șirul mâinilor rupte de Ana de Armas — undeva pe la șase m-am oprit din numărat. Dar fiecare secvență de luptă are măcar o idee nouă, o execuție originală. Asta e adevărata forță a filmului: coregrafia. De la lupte comice cu farfurii în bucătăria unui restaurant la dueluri cu topoare în lumină stroboscopică, totul e un spectacol senzorial.
Concluzie
Concluzia? Ballerina nu e un film coerent sau realist. E un film care îmbrățișează absurdul cu o grație letală. Deși povestea e clasică și uneori subexplorată, ceea ce îl salvează sunt prezența electrizantă a Anei de Armas, direcția artistică stilizată și bătăliile memorabile. Dacă accepți convenția, te bucuri de dansul macabru. Dacă nu, te vei lovi constant de zidul logicii suspendate. Dar pentru un spin-off, e mult mai viu și relevant decât multe continuări directe. Franciza John Wick tocmai a primit o transfuzie proaspătă de adrenalină.
