Poveste

Povestea poate părea confuză, dacă dai un mare „zoom out” şi priveşti totul de deasupra, la final. De fapt e mult învârtit în cerc... Practic The Mandalorian nu poate sta locului o clipă, pentru că în puţinele momente când nu e vânat de toată lumea, devine vânabil de toată lumea, călcând pe coada vreunui interlop galactic. Sau a Imperiului... Totul începe când acceptă misiunea de a-l aduce înapoi la unchii săi pe tânărul Rotta the Hut. E fiul lui Jabba the Hut, undeva la graniţa între un personaj pozitiv şi unul negativ.

Baby Yoda, adică Grogu, devine mai mult decât un sidekick şi tranziţia sa îmi aminteşte de cea a lui Atreus în jocul God of War, în momentele când creştea şi devenea personaj jucabil. Acum Grogu îşi pune armura, hăinuţele şi accesoriile şi trece la treabă. Cum Mando e absolut lipsit de prieteni şi aliaţi, Grogu ajunge deseori ultima sa speranţă. Şi Disney a reuşit să evite căderea în clişeu a abilitaţilor sale, a Forţei, folosită cu măsură.

Evident, Grogu e foarte drăgălaş şi vulnerabil, dar a devenit mai apt în a supravieţui când dă de belele. Vedem lupte în arenă, întemniţarea lui Mando de 2-3 ori, trădări şi twist-uri şi 2 ore de acţiune intensă.

Actorie

Jeremy Allen White este al doilea cel mai mare nume din distribuţie, contractat de Disney pentru The Bear şi acum pentru a-l juca pe Rotta the Hut. Mi-a luat ceva să îl recunosc, sub filtrele de voce, dar măcar i-au păstrat... pătrăţelele. Face tot posibilul să se lepede de moştenirea tatălui şi aduce ceva profunzime unui personaj altminteri desenat în unghiuri clare. E mai mult aplecat spre partea bună a forţei, dar are şi o latură adolescentină şi rebelă, care îl face imposibil de controlat.

Sigourney Weaver e matriarhală, Colonelul Ward, care controlează toate misiunile lui Mando şi îi asigura suportul şi... mustrările. Villain-ul suprem e jucat de Jonny Coyne, nu o să vă zic prea multe, decât că e un soi de Littlefinger din Game of Thrones şi e al naibii de alunecos.

Pedro Pascal în Mando e cumva... duios aici. Se poartă ca un Clint Eastwood pe final de western, pe final de carieră, vânătorul de recompense, blazat, care s-a săturat şi pentru care totul e o rutină. Rece, dar patern cu Grogu, el este absolut mortal pentru inamici, dar e prima dată când îl văd net depășit în bătălii. În cele 10 minute cât îi vedem faţa de sub cască e foarte expresiv, umil, ruşinat, frustrat, răzbunător, aprig. În principiu, unui Mandalorian nu e bine să îi vezi faţa... vreodată.

Iar Grogu cel animat e absolut adorabil. A trecut de la rangul de "pet", cum părea la început la un fiu adoptive total pentru Mando. Gângureşte în continuare, totul e mărime "XS" la el, dar e mai puţin goofy acum şi cumva se tot potriveşte în situaţii ca o piesă LEGO pusă la fix.

Efecte

Nu am simţit abuzul de CGI, doar că 3D-ul de aici mi s-a părut cam întunecat pe ochelarii mei. Secvenţele de luptă aeriană sunt excelente şi de abia aştept să văd Star Wars-ul cu Ryan Gosling, care va fi numai despre piloţi şi lupte aeriene, practic... Top Gun în spaţiu. Aici e mai mult luptă de gherilă în jungle, temnințe şi arene. Nu pot să nu mă gândesc iar la God of War când Mando se luptă cu un şarpe gigantic, imens, o creatură cum nu am mai văzut în SF-uri.

I-ar da de furcă şi viermelui din Dune. Familia Hutt e animată competent, dar pătrăţelele lui Rotta şi cât de fit e m-au amuzat puţin. Toţi roboţii şi asasinii de pe urmele lui Mando sunt fabuloşi, mai ales cel cu pălăria rotundă, care pare luat direct din anime-uri. Ah da, punct bonus şi pentru Martin Scorsese în rol de bucătar combinator şi... maimuţică. Secvenţele cu gladiatori au fost satisfăcătoare, creaturile ingenioase, iar mediile au fost redate cu mult detaliu şi fără să te scoată din imersiune.

S-a cheltuit mult... e foarte clar. Acţiunea rapidă te poate debusola uneori, dar nu induce la fel de multă confuzie ca la noul Avatar.

Coloana Sonoră

Coloana sonoră a filmului Star Wars: The Mandalorian and Grogu este compusă în întregime de celebrul și premiatul suedez Ludwig Göransson. Lansat oficial pe platformele de streaming pe 15 mai 2026 (cu o săptămână înainte de premieră filmului), albumul conține 21 de piese. Trebuie spus că este primul film de lungmetraj Star Wars din istorie a cărui coloană sonoră nu folosește niciun leitmotiv muzical creat de John Williams. Göransson a ales să nu includă temele clasice imperiale sau ale familiei Skywalker, bazându-se exclusiv pe universul sonor modern, industrial și de inspirație western pe care l-a construit inițial pentru serialul de pe Disney+.

Mi-au plăcut mult floricelele electronice şi sintetizatoarele strecurate pe neaşteptate în soundtrack-ul altminteri chitit să fie apt de western

Concluzii

Simt că am făcut cardio! The Mandalorian and Grogu e 75% acţiune şi 25% drăgălăşenie a lui Grogu. Acţiune cu lasere, nave, creature cosmice, şarpe uriaş, bounty hunter roboţi şi trădări. Foarte puţine motive legate de Imperiu versus Republică, foarte puţină politică. Strict bounty hunting ca pe vremuri, ca pe vremea lui Lorenzo Lamas, doar că în spaţiu. E un western spaţial excellent, iar candoarea lui Grogu şi a relaţiei cu Mando nu parte forţată, nici pusă cu mâna. Îmi place doza de vulnerabilitate adusă aici şi îmi place bunătatea neaşteptată a personajelor terţiare care îl ajută pe Grogu.

E clar film la care să mergi cu familia, cu cel mic, şi posibil o cale de intrare a lui în universul Star Wars. E imposibil să pleci de aici fără să vrei un pluş cu Grogu...

Acțiunea are loc într-o galaxie în care Imperiul a căzut, însă diverși warlori imperiali încearcă să-și păstreze influența. Noua Republică îl cooptează pe vânătorul de recompense Din Djarin pentru a elimina aceste focare de instabilitate. În trailer apar baze militare înghețate, orașe controlate de sindicatele Hutt și confruntări directe cu lideri ai așa-numitului Imperial Remnant.

Hutts revin în prim-plan, inclusiv Rotta the Hutt, interpretat vocal de Jeremy Allen White. Personajul apare într-o arenă, într-o confruntare fizică spectaculoasă. În paralel, două figuri familiare din animații fac pasul spre live-action: Zeb Orrelios, cunoscut din Star Wars Rebels, și Embo, vânătorul de recompense din Star Wars: The Clone Wars.

Unul dintre momentele surpriză ale trailerului este cameo-ul vocal al lui Martin Scorsese, care dublează un personaj Ardennian. Informația a fost confirmată oficial de Lucasfilm. Regizorul filmului este Jon Favreau, cel care a lansat serialul The Mandalorian pe Disney+ și care semnează acum tranziția către marele ecran.

Trailerul The Mandalorian and Grogu  pune accent și pe relația dintre Din și Grogu. Grogu își folosește abilitățile dobândite în antrenamentul Jedi, iar Din apare în mai multe cadre fără cască, un detaliu important pentru arc-ul său narativ. Sigourney Weaver debutează în universul Star Wars în rolul Colonel Ward, reprezentant al Noii Republici, iar muzica este compusă de Ludwig Göransson.

Filmul marchează prima producție Star Wars lansată exclusiv în cinematografe după aproape șapte ani, de la Star Wars: The Rise of Skywalker. Producția este gândită pentru format IMAX și ajunge în săli pe 22 mai 2026.

Noul trailer oferă secvențe ample de lupte aeriene, confruntări în baze subterane și un conflict direct cu clanurile Hutt. În același timp, păstrează o parte din mister privind direcția narativă exactă, sugerând că filmul va extinde universul serialului fără a repeta formula sezonului trei.

Intrat în cinema în ianuarie, Hamnet are legătură cu Hamlet, aşa cum probabil intuiţi. Carte hit din pandemie, apărută prin 2020, Hamnet a fost convertit în film de nimeni alta decât Chloe Zhao. Cea care ne oferise "Nomadland", "The Rider", "Eternals".

De această dată cu o distribuţie puternică: Jessie Buckley este Agnes, soţia lui William Shakespeare, iar Paul Mescal este chiar el, Bardul. Identitatea sa e dezvăluită abia spre final, în actul 3. Vreau să încep prin a vă spune să vă înarmaţi cu nesfârşite şerveţele la acest film, pentru că veţi plânge râuri de lacrimi.

Toată sala în care am fost a hohotit de plâns, ne-am deshidratat cu toţii şi lumea a plecat împleticindu-se pe picioare. Cu ochii şi feţele umflate de plâns, cu ochii roşii, cu dureri de cap în zona sinusului.

Jessie Buckley este fenomenală şi nu degeaba e favorită la Premiul Oscar pentru rol principal feminin într-o dramă. Ca soţie a lui William Shakespeare, apare cu imaginea de "fata pădurii", dar nu ca în "Where the Crawdads Sing", ci ca şi cum ar cunoaşte un strat al acestei lumi la care noi nu avem acces. E foarte conectată la pământ, pădure, plante, nu neapărat spirituală, cât profund terestră şi respinge ferm Divinitatea. Vă daţi seama că pe la 1600 aşa ceva e perceput ca vrăjitorie.

La fel de misfit este şi al său iubit şi soţ, William. Încurcat, bâlbâit, sufocat de fluxul de idei care îi tot curge în cap, nu reuşeşte să pună în grai ce simte pentru Agnes, cel puţin la început. Când îşi adună un vocabular mai puternic, îl pune la treabă doar pentru a exprima nesfârşită durere, angoasă şi writer's block.

Tată absent şi chinuit de asta, soţ absent şi chinuit de asta, îşi pierde odorul în faţa ciumei. Cuplul este spart ca un vas în o mie de bucăţi, se destramă şi sfarâmă în faţa camerei. Jessie articulează cele mai crunte ţipete din istoria cinematografiei, când îşi pierde băiatul, lumina ochilor săi, puşti apropo fiind jucat excelent de Jacobi Lupe. E opusul total al celui mic din "Adolescence" şi face sacrificiul suprem pe care îl poate face un frate geamăn pentru sora sa.

Paul Mescal era deja autorul unor roluri excelente în "Aftersun" sau "The History of Sound" sau "All of Us Strangers", dar aici duce şi mai departe arta să. Greu de crezut că lumea afla de el doar acum 6 ani, în "Normal People".

Se luptă cu îndoiala cu privire la scriitura sa, la relaţia cu Agnes, iar spre final devine posedat de viziunea lumii de după, la care e conectat direct după pierderea fiului. Filmul este de fapt despre transformarea durerii în artă, sacrificiul suprem, un tribut care va ţine milenii. Imaginaţi-vă că un fiu pierdut devine o piesă de teatru numită "Hamlet", ale cărei replici le rostim cu toţii şi azi.

Imaginaţi-vă ce simte Agnes când asistă la piesa despre fiul său, după ce şi-a ţinut fiul în braţe murind.... murind în chinuri aş adăuga. Jessie Buckley a avut mereu în carieră un zâmbet ştrengăresc şi îl are şi aici în prima oră de film. El dispare odată cu fiul său şi reapare la final, sub formă de râs, râsul şocului, uimirii, extazului, exploziei de dopamină când îşi vede fiul imortalizat pe vecie într-o operă de artă ce ajunge direct la mase.

Cinematografia este întunecată, parcă mă uit la un Eggers şi un The Witch sau Nosferatu, dar cu tente mai blânde. Se filmează mult prin unghere şi colţuri de case vechi şi pădurea şi hăul de acolo sunt personaje... Muzica lui Max Richter? Nu mai are nevoie de nicio prezentare, dar am o problemă cu piesa finală, care e deja prea comună în a puncta dureri şi lacrimi.

A fost folosită şi în "Arrival" şi multe alte producţii în momente lacrimogene. Acum e totuşi remixată şi propusă la Oscar. Scena de final e aşa de bună încât merită premiul. Coloana sonoră include pian şi vioară, ambele discrete, ambele insinuându-se ca Agnes când intră într-o cameră: şoriceşte şi ca o boare de vânt.

Iar poate cel mai subestimat lucru e faptul că primim 25 de minute de teatru pur, de Hamlet jucat cum nu vezi nici la Londra şi nici pe marile scene ale lumii. Greutatea universului apasă pe Mescal acolo, iar Buckley îl ajută să o ţină pe umeri.

E un film ce trebuie văzut şi revăzut, iar eu o să cumpăr cartea. Globuri de Aur pe deplin meritate pentru film, regie, actor principal, actriţă principală. Să sperăm că şi Oscarurile se vor înclina tot spre "a fi" mai mult decât "a nu fi".

Jessie Buckley este o forţă a naturii, scoate din rărunchi o durere enormă când îşi pierde fiul. Are şi scene foarte intense când naşte, e viscerală, da 150% din tot ce poate stoarce fiinţă umană în materie de trăire până la paroxism. Aminteşte de naşterile dure din House of the Dragon, dar se duce şi mai departe.

Jessie joacă cu o naturaleţe care te face să crezi că e imposibil ca în viaţa de zi cu zi să fie altfel decât o nimfă a pădurii care vorbeşte cu plantele şi face poţiuni. Buckley e a pământului, a aerului şi totuşi vede ceea ce nimeni nu mai vedere în William: sufletul său uriaş şi trăirile sale.