De la bun început, tonul e diferit. Serialul nu are răbdarea filmelor clasice de a construi suspansul lent, ci aruncă în fața publicului spectacolul întreg: xenomorphi, facehuggeri, cadavre, sânge și chiar noi specii de creaturi. Regizorii nu îți dau timp să respiri, iar asta îl apropie mai mult de adrenalina explozivă din Aliens (1986) decât de thrillerul claustrofobic al originalului. Asta înseamnă, pentru unii, mai puțină subtilitate, dar pentru alții – inclusiv pentru mine – o șansă de a vedea universul Alien filtrat prin ritmul alert al serialelor moderne.

Cinematografia: între realism și grotesc stilizat

E de apreciat atenția pentru decoruri și efecte speciale. Coridoarele navelor, lumina rece, modul în care camera insistă pe textura metalică sau pe fluidele organice care însoțesc fiecare atac al creaturilor – toate trimit direct la ADN-ul vizual al francizei. Niciun cadru nu pare ieftin sau reciclat, iar investițiile se simt. Mai mult, modul în care este filmată prăbușirea navei pe Terra aduce un aer de blockbuster hollywoodian, dar păstrează acea estetică industrială care a consacrat saga.

Serialul are însă și un aer mai “curat” decât filmele vechi. Dacă în 1979 Alien-ul se ascundea în umbre, aici monștrii sunt expuși, lumina îi dezvăluie în toată grotesca lor splendoare. Rezultatul este o experiență vizuală mai directă, mai crudă, dar care poate diminua misterul pentru cei obișnuiți cu suspansul clasic.

Actorii și personajele: copii în corpuri adulte și androizi cu suflet

Distribuția e variată, dar două personaje domină: Wendy, primul hibrid – copil transformat într-un corp sintetic adult – și androidul Kirsh, mentorul său rece, interpretat excelent de Timothy Olyphant. Olyphant are o autoritate naturală pe ecran, un amestec de carismă și rigiditate care îl face să fie memorabil chiar și în scenele mai puțin tensionate.

Wendy este cheia emoțională a poveștii. Serialul îți arată grozăviile prin ochii ei, prin inocența și fragilitatea unui copil prins într-un corp artificial. Asta dă serialului o notă de tragedie și de poezie sumbră, contrastând cu brutalitatea scenelor de acțiune. Tot aici apar și fricțiunile: mulți dintre cei aflați în poziții de putere – CEO adolescenți, echipe de salvare cu figuri tinere – pot părea neverosimili. Personal, îmi e greu să cred că un xenomorph ar putea fi intimidat de niște “liceeni” în armură, după ce am crescut cu Ripley și cu veteranii din filmele originale.

Sunetul și coloana sonoră: adevăratul motor al serialului

Dacă imaginea livrează spectacol, sunetul îl ridică la rang de experiență totală. Aici Alien: Earth își arată cel mai clar valoarea. Jeff Russo, cunoscut pentru Fargo și Star Trek: Discovery, semnează un soundtrack de aproape 90 de minute, împărțit în 27 de piese. E o muzică ce respiră universul Alien: teme atmosferice, corzi tensionate, bătăi metalice care amintesc de sunete mecanice, totul construit să creeze disconfort și anticipație. Piese precum “Wendy” sau “Xenomorph” nu sunt doar fundal, ci parte din poveste, amplificând frica și izolarea.

Dar adevărata lovitură o dau așa-numitele “needle-drops” – melodii iconice inserate strategic. Primul episod se încheie cu Black Sabbath – The Mob Rules, iar al doilea cu Tool – Stinkfist. Recunosc, aici sunt subiectiv: Tool e trupa mea preferată și apariția lor în universul Alien mi-a dat senzația că serialul respiră cu adevărat cultura rock, nu doar horrorul. Alegerea unor piese de la Nina Simone sau TV on the Radio arată că showrunnerii nu vor doar să bifeze scene șocante, ci să creeze o identitate sonoră diversă și puternică.

Sunetul ambiental e și el un personaj. Țiuiturile sintetice, respirația înfundată a soldaților în costume, ecoul coridoarelor metalice, toate sunt mixate la perfecție. De multe ori, am simțit că audio-ul transmite mai multă groază decât efectele vizuale. E acel tip de sound design care te face să tresari chiar și atunci când nu se întâmplă nimic pe ecran.

Episodul 3? Metallica cu "Wherever I May Roam"...

Un univers care respiră prin haos

Pe lângă spectacolul horror și intrigile corporatiste (cu adolescenți genii care controlează imperii tehnologice), serialul ridică întrebări despre identitate, conștiință și moralitate. Ce înseamnă să fii uman când corpul tău e artificial? Merită să supraviețuim cu orice preț? Și cât de departe pot merge corporațiile pentru profit? Toate acestea sunt teme recurente, dar filtrate aici prin energia și ritmul unui serial care nu are timp de filosofie lungă, ci aruncă repede întrebările și lasă spectatorul să le rumineze.

Pentru mine, Alien: Earth funcționează. Da, poate nu are suspansul lui Ridley Scott și nici umanitatea lui Ripley, dar oferă o experiență nouă: un SF de acțiune cu accente filosofice, un mix între Aliens și Westworld. E spectaculos vizual, are actori care se ridică peste așteptări și o coloană sonoră care merită ascultată și separat, pe Spotify.

Din ce ţin minte au fost interzise în Germania, atât coperta single-ului, cât şi videoclipul, atunci când a apărut în 1996. Pe lângă asta în multe ţări nu a figurat sub numele sau ce face aluzie la o practică sexuală, ci doar ca "Track #1". De ce e mare lucru? Pentru că TOOL nu prea auzi în filme şi în general nici formaţiile lui James Maynard Keenan nu răzbat în media mainstream.

Îmi amintesc că am auzit Puscifer în serialul Yellowstone, iar a Perfect Circle a fost folosit în "Constantine" (trailer) şi trailere pentru filmele Resident Evil.

Legat de serial, Alien: Earth a debutat pe Disney+ pe 13 august 2025, cu primele două episoade. Al treilea vine pe 20 august şi povestea e una a anului 2120, când o navă Weiland Yutani aterizează pe Pământ, aducând specii extraterestre ostile. Copii cu conştiinţele transportate în roboţi ajung cumva pe navă şi se confrunta cu ororile de acolo.

Istoria lui Stinkfist

Tool a lansat „Stinkfist” în 1996 ca prim single și videoclip extras de pe al doilea album major, Ænima. Controversat încă din titlu, piesa a fost redenumită „Track #1” pe MTV și în difuzările radio, din cauza percepției că ar face referire la practici sexuale explicite și dependență de droguri. Maynard James Keenan a explicat însă că termenii „stink” și „fist” sunt o metaforă, inspirată de un prieten al bateristului Danny Carey „care nu se teme să-și murdărească mâinile”, și nu o trimitere sexuală directă.

Videoclipul, regizat de chitaristul Adam Jones, combină actori reali cu animație stop-motion, într-un univers sumbru populat de „oameni de nisip” și mutanți conectați la pereți prin cabluri organice. Scenele includ înghițirea de cuie și fire, schimbări de piele și apariția unor excrescențe bizare, cu un vizual ce amintește de artă biomecanică a lui H. R. Giger.

În ciuda restricțiilor, „Stinkfist” a avut rotație intensă pe MTV, fiind prezentat cu gesturi aluzive de VJ-ii postului. Piesa a rămas una dintre cele mai recunoscute din repertoriul Tool, iar videoclipul a fost clasat pe locul 1 în topul „Top 10 Most F*cked Up Videos” realizat de Scuzz.