Slipknot și-au făcut intrarea în clubul pieselor cu peste 1 miliard de stream-uri pe Spotify cu hit-ul "Duality". Următoarele la rând pentru trecerea acestui prag sunt "Psychosocial" (peste 764 de milioane de stream-uri) și "Before I Forget" (peste 667 de milioane).

Lansat în 2004 ca prim single de pe albumul Vol. 3: (The Subliminal Verses), "Duality" a devenit rapid unul dintre cele mai reprezentative cântece pentru trupa americană. Muzical, îmbină agresivitatea specifică nu metalului cu riffuri mai melodice, în timp ce versurile explorează luptele interioare, durerea și modul în care emoțiile intense pot fi eliberate.

În timp ce melodia a depășit 1 miliard de stream-uri pe Spotify, videoclipul muzical a cumulat peste 459 de milioane de vizualizări pe YouTube. Regizat de Tony Petrossian, clipul surprinde energia haotică a universului muzical Slipknot, cu fani năvălind într-o casă și distrugând-o în timp ce formația cântă.

VIDEOCLIP: Slipknot - Duality

Bazele Slipknot au fost puse în 1995 de Shawn Crahan, Anders Colsefni și Paul Gray. Componența trupei s-a modificat constant, Shawn rămânând singurul membru original care mai urcă pe scenă alături de formație. De-a lungul carierei, Slipknot a fost nominalizată la 10 Premii Grammy. Membrii trupei au reușit să și câștige în 2006 cu "Before I Forget", nominalizare pentru Best Metal Performance. În plus, artiștii din Iowa au câștigat de șapte ori Kerrang! Awards, de patru ori Metal Hammer Golden God Awards și de cinci ori Revolver Golden God Awards.

Ca orice formație care a avut un impact major asupra culturii muzicale, Slipknot nu a fost scutita de controverse. În 2003, doi tineri au dat vina pe versurile piesei "Disasterpiece" pentru o crimă comisă, iar apoi, diferite alte episoade de violență au fost văzute ca fiind influențate de muzica Slipknot. Vorbind despre formațiile care și-au pus amprenta asupra lor, membrii trupei au declarat că stilul Slipknot s-a născut și datorita faptului că fiecare muzician în parte a fost influențat de diferiți artiști, de la Jimi Hendrix la Pantera, de la Johnny Cash la Mayhem sau de la Bestie Boys la Cannibal Corpse. După 25 de ani de activitate și șapte albume de studio lansate, Slipknot și-a câștigat locul în galeria formațiilor legendare ale scenei metal internaționale, iar acum au ajuns la rândul lor să influențeze o mulțime de artiști din întreaga lume.

Documentarul neconvențional "STANS", lansat în cinema pe 7 august, oferă o explorare brută, emoționantă și uneori plină de umor a carierei legendare a lui Eminem prin ochii celor mai devotați fani ai săi. Titlul și inspirația vin din piesa emblematică a lui Eminem din anul 2000, "Stan", care a dat naștere termenului "stan", recunoscut acum oficial de Dicționarul Oxford de Engleză.

"STANS" este regizat de Steven Leckart și explorează în profunzime legătura emoțională și transformatoare dintre artistul discret și fanii devotați, ale căror vieți au fost profund modelate de muzica sa. Prin reconstituiri stilizate, imagini rare de arhivă și interviuri intime, filmul creionează un portret revelator al călătoriei lui Eminem alături de fanii care au crescut împreună cu el și muzica sa.

Coloana sonoră a filmului "STANS" a fost și ea lansată odată cu filmul, recent rapper-ul dezvăluind piesa "Everybody’s Looking At Me", pe care o puteți asculta mai jos. Tracklist-ul albumului "STANS" include 14 piese, inclusiv o versiune nouă a piesei "Stan", alături de Elton John.

Tracklist "STANS" - Eminem:

1. Stan
2. Bad Guy
3. Arose
4. Thank You (Dido)
5. Beautiful
6. Walk on Water
7. Not Afraid
8. Rap God
9. Stan (Live at Wembley 2014)
10. Just Don't Give A Fuck
11. Say Goodbye to Hollywood
12. Everybody's Looking At Me
13. Still Don't Give A Fuck
14. Stan (ft. Elton John)

AUDIO: Eminem - "Everybody’s Looking At Me"

Filmul documentar "STANS" este disponibil acum pe Paramount+, iar albumul cu piesele de pe coloana sonoră poate fi comandat de pe site-ul rapper-ului.

Eminem se numără printre cei mai bine vânduți artiști din toate timpurile, cu vânzări estimate la nivel mondial de peste 220 de milioane de discuri. Este primul artist cu zece albume consecutive care au debutat pe primul loc în topul Billboard 200. Palmaresul impresionant al rapper-ului include: 15 premii Grammy, un premiu Oscar, opt premii American Music, 17 premii Billboard Music, un premiu Primetime Emmy și o includere în Rock and Roll Hall of Fame.

De la bun început, tonul e diferit. Serialul nu are răbdarea filmelor clasice de a construi suspansul lent, ci aruncă în fața publicului spectacolul întreg: xenomorphi, facehuggeri, cadavre, sânge și chiar noi specii de creaturi. Regizorii nu îți dau timp să respiri, iar asta îl apropie mai mult de adrenalina explozivă din Aliens (1986) decât de thrillerul claustrofobic al originalului. Asta înseamnă, pentru unii, mai puțină subtilitate, dar pentru alții – inclusiv pentru mine – o șansă de a vedea universul Alien filtrat prin ritmul alert al serialelor moderne.

Cinematografia: între realism și grotesc stilizat

E de apreciat atenția pentru decoruri și efecte speciale. Coridoarele navelor, lumina rece, modul în care camera insistă pe textura metalică sau pe fluidele organice care însoțesc fiecare atac al creaturilor – toate trimit direct la ADN-ul vizual al francizei. Niciun cadru nu pare ieftin sau reciclat, iar investițiile se simt. Mai mult, modul în care este filmată prăbușirea navei pe Terra aduce un aer de blockbuster hollywoodian, dar păstrează acea estetică industrială care a consacrat saga.

Serialul are însă și un aer mai “curat” decât filmele vechi. Dacă în 1979 Alien-ul se ascundea în umbre, aici monștrii sunt expuși, lumina îi dezvăluie în toată grotesca lor splendoare. Rezultatul este o experiență vizuală mai directă, mai crudă, dar care poate diminua misterul pentru cei obișnuiți cu suspansul clasic.

Actorii și personajele: copii în corpuri adulte și androizi cu suflet

Distribuția e variată, dar două personaje domină: Wendy, primul hibrid – copil transformat într-un corp sintetic adult – și androidul Kirsh, mentorul său rece, interpretat excelent de Timothy Olyphant. Olyphant are o autoritate naturală pe ecran, un amestec de carismă și rigiditate care îl face să fie memorabil chiar și în scenele mai puțin tensionate.

Wendy este cheia emoțională a poveștii. Serialul îți arată grozăviile prin ochii ei, prin inocența și fragilitatea unui copil prins într-un corp artificial. Asta dă serialului o notă de tragedie și de poezie sumbră, contrastând cu brutalitatea scenelor de acțiune. Tot aici apar și fricțiunile: mulți dintre cei aflați în poziții de putere – CEO adolescenți, echipe de salvare cu figuri tinere – pot părea neverosimili. Personal, îmi e greu să cred că un xenomorph ar putea fi intimidat de niște “liceeni” în armură, după ce am crescut cu Ripley și cu veteranii din filmele originale.

Sunetul și coloana sonoră: adevăratul motor al serialului

Dacă imaginea livrează spectacol, sunetul îl ridică la rang de experiență totală. Aici Alien: Earth își arată cel mai clar valoarea. Jeff Russo, cunoscut pentru Fargo și Star Trek: Discovery, semnează un soundtrack de aproape 90 de minute, împărțit în 27 de piese. E o muzică ce respiră universul Alien: teme atmosferice, corzi tensionate, bătăi metalice care amintesc de sunete mecanice, totul construit să creeze disconfort și anticipație. Piese precum “Wendy” sau “Xenomorph” nu sunt doar fundal, ci parte din poveste, amplificând frica și izolarea.

Dar adevărata lovitură o dau așa-numitele “needle-drops” – melodii iconice inserate strategic. Primul episod se încheie cu Black Sabbath – The Mob Rules, iar al doilea cu Tool – Stinkfist. Recunosc, aici sunt subiectiv: Tool e trupa mea preferată și apariția lor în universul Alien mi-a dat senzația că serialul respiră cu adevărat cultura rock, nu doar horrorul. Alegerea unor piese de la Nina Simone sau TV on the Radio arată că showrunnerii nu vor doar să bifeze scene șocante, ci să creeze o identitate sonoră diversă și puternică.

Sunetul ambiental e și el un personaj. Țiuiturile sintetice, respirația înfundată a soldaților în costume, ecoul coridoarelor metalice, toate sunt mixate la perfecție. De multe ori, am simțit că audio-ul transmite mai multă groază decât efectele vizuale. E acel tip de sound design care te face să tresari chiar și atunci când nu se întâmplă nimic pe ecran.

Episodul 3? Metallica cu "Wherever I May Roam"...

Un univers care respiră prin haos

Pe lângă spectacolul horror și intrigile corporatiste (cu adolescenți genii care controlează imperii tehnologice), serialul ridică întrebări despre identitate, conștiință și moralitate. Ce înseamnă să fii uman când corpul tău e artificial? Merită să supraviețuim cu orice preț? Și cât de departe pot merge corporațiile pentru profit? Toate acestea sunt teme recurente, dar filtrate aici prin energia și ritmul unui serial care nu are timp de filosofie lungă, ci aruncă repede întrebările și lasă spectatorul să le rumineze.

Pentru mine, Alien: Earth funcționează. Da, poate nu are suspansul lui Ridley Scott și nici umanitatea lui Ripley, dar oferă o experiență nouă: un SF de acțiune cu accente filosofice, un mix între Aliens și Westworld. E spectaculos vizual, are actori care se ridică peste așteptări și o coloană sonoră care merită ascultată și separat, pe Spotify.