Doru Trăscău a pus bazele primei sale trupe în anul 2000. AB4 s-a numit formația și „Toxic” a fost prima piesă lansată, melodie ce a acupat poziții fruntașe în topurile muzicale românești. La 3 ani de la înființarea trupei, AB4 a primit premiul Best Romanian Act la MTV Europe Music Awards. Formația și-a încheiat activitatea în 2008, Doru oscilând la momentul respectiv între ideea refacerii proiectului AB4 sau al unei trupe noi. După mai multe momente de cotitură, a hotărât să o ia de la zero împreună cu o nouă echipă - colegii săi actuali din formația indie The Mono Jacks - Cristian Chiru (bas), Andrei Zamfir (chitară) și John Ciurea (tobe). Alături de ei, Doru înaintează spre visul său: acela de a câștiga un Grammy.

În paralel cu activitatea muzicală, Doru Trăscău găsește timp și pentru a fi tată, dar și pentru job-ul său de graphic designer, lucrând în ultimii 7 ani pentru interfața FIFA, joc dezvoltat de EA Sports.

La Mastering The Music Business, Doru a vorbit publicului cu emoție, modestie, dar și încredere. Încredere în împlinirea visurilor sale, dar și într-un viitor al muzicii românești de care să putem fi mândri cu toții.

”Mă numesc Doru Trăscău și sunt muzicist profesionist.

Ăsta este alintul pe care mi l-a dat Giancarlo Timperi, un om extraordinar, un tip pe care l-am cunoscut în Italia pe vremea când încercam să-mi fac un viitor muzical acolo.

”...aveam să livrez pizza pentru a câștiga banii necesari traiului zilnic”

Deși Giancarlo mi-a oferit acoperiș, o masă și adăpostul casei sale pentru câțiva ani buni, nu mi-a cerut niciodată nimic în schimb, ba în cele din urmă a ajuns să-mi ofere chiar și scuterul lui Vespa, cu care aveam să livrez pizza pentru a câștiga banii necesari traiului zilnic. Însă, cu toate eforturile astea, planul meu de a reuși în muzică, și de ce nu, și în viața în Italia, nu s-a concretizat. Așa că a trebuit să mă întorsc acasă.

Când m-am întors acasă, asta însemna, pentru tot ceea ce urma să fac, un nou început. Un nou început, pentru că proiectul AB4, cu care ajunsesem în Italia, nu prea avea cum să continue. Noi, în momentul ăla, eram deja compuși din 3 italieni și un român. Era ca la fotbal: Italia - 3, România - 1. Drept urmare, șansele ca noi să continuăm să existăm, cel puțin prin meleagurile astea, erau destul de mici.

”...am luat hotărârea că o să o iau de la zero”

Așa că, dacă tot s-a născut primul nostru copil, am avut o perioadă în care nu m-am gândit la nimic, și pe măsură ce Luca începea să facă primii pași, am început să-mi pun întrebări destul de serioase în legătură cu viitorul meu muzical. Un prim gând a fost să refac formația AB4. Mi-a trecut repede. Al doilea a fost să vând tot. Ăsta nu mi-a trecut atât de repede, dar m-am perpelit cu el vreo 3 luni de zile și ulterior am luat hotărârea că o să o iau de la zero, lucru pe care l-am și făcut, numai că îmi propuneam să fac lucrurile puțin diferit.

Mi-am făcut un cont pe o comunitate online foarte apreciată între muzicienii și instrumentiștii din România, Romanian Ghitarist Community (RGC.com), și mi-am făcut un alias, pentru ca cei care vor citi anunțul meu să nu știe cine sunt. De ce voiam să fac neapărat lucrul ăsta? Pentru că în toată experiența de până atunci cu AB4, schimbasem teribil de mulți instrumentiști. Cei mai mulți dintre oamenii care ajungeau să cânte cu noi, păreau că mai devreme sau mai târziu nu vor mai fi îndrăgostiți de muzică, sau nu au pasiunea pe care speram noi să o aibă.

”...hai să vedem dacă găsesc niște oameni care iubesc visceral muzica”

Așa că mi-am spus: hai să strâng o gașcă de oameni, hai să vedem dacă găsesc niște oameni care iubesc visceral muzica și care nu o să țină cont că urmează să cânte cu un om care mai are experiență scenică și nici n-o să se simtă cumva intimidați de treaba asta. Am dat un anunț, am explicat că sunt în căutare de oameni, că e un proiect cât se poate de serios, că am sală de repetiții, că am cea mai mare parte din instrumente la dispoziție și că nu mă interesează să facem repetiții doar în weekend și nu e doar un hobby trecător.

”În 2008 am strâns gașca asta (The Mono Jacks)”

A fost un pic mai greu decât mă așteptam. În 2008 am strâns gașca asta, iar pe 19 septembrie, în același an, reușeam să facem primul nostru concert, odată cu inaugurarea primul club Control din București. La câțiva ani după, așa, de amorul artei, aveam să închidem același club Control, de data asta din postura de headlineri.

Toate lucrurile astea, cu noua gașcă înființată, nu au mers foarte simplu. Nu au mers foarte simplu pentru că eu cumva primisem ceea ce dorisem, și anume oameni noi, cu care aveam noi povești de spus, însă în egală măsură erau și oameni fără experiență scenică, sau sonoră, dacă vreți. Și a fost nevoie de foarte multă muncă, foarte multă răbdare. În felul ăsta am ajuns să ne cunoaștem și să reușim să facem muzică împreună.

”<<dacă băieții ăștia cântă în sufrageria asta, de ce nu ar putea să o facă și la noi în studio?>> Și asta a fost la baza ideii de GuerriLIVE în momentul ăla”

Undeva în perioada începuturilor cu The Mono Jacks, Radio Guerrilla prindea avânt și așa cum declară chiar Bogdan Șerban, la unul dintre primele concerte The Mono Jacks, un concert care se desfășura într-un spațiu foarte, foarte mic, lui i-a venit ideea următoare: <<dacă băieții ăștia cântă în sufrageria asta, de ce nu ar putea să o facă și la noi în studio?>> Și asta a fost la baza ideii de GuerriLIVE în momentul ăla. Ne-a ajutat fantastic lucrul ăsta, și numai faptul că am fost o inspirație pentru o emisiune și pentru o platformă ce avea să ajute muzica de rock alternativ din România, ci pentru faptul că eram din nou la radio și de acolo lucrurile au mers cumva de la sine.

”...una peste alta s-a făcut 2013 și m-am trezit la masă cu niște străini”

Ei bine, am lansat un album, am mai lansat un EP, am lansat niște videoclipuri, una peste alta s-a făcut 2013 și m-am trezit la masă cu niște străini. Străinii ăștia erau alături de mine de 5 ani, am stat împreună în toată perioada asta, dar nu prea știam unul de celălalt. Și nu glumesc deloc când spun că aveam permanenta senzație că suntem un tonomat muzical. Reușeam să generăm foarte mult conținut audio, dar nu reușeam să comunicăm uman deloc.

”m-am ridicat de la masă și le-am spus foarte senin: <<Băieți, haideți să punem capăt aventurii>>”

Ceea ce a început să se resimtă, pentru că 5 ani încercam să facem lucruri noi, să mergem într-o direcție, alta, oricare ar fi fost ea, și ne era imposibil să facem lucrul ăsta. Am ajuns la concluzia asta la o bere, într-un moment de tensiune pentru noi atunci, însă a fost și momentul în care m-am ridicat de la masă și le-am spus foarte senin: <<Băieți, haideți să punem capăt aventurii>>.

”Am încercat o vreme să fac treaba asta singur”

Vreo doi ani de zile am cochetat cu ideea că poate trebuie să o iau pe cont propriu. Poate că greșesc ceva în permanență, poate că pur și simplu nu reușesc să atrag oamenii potriviți pentru a ajunge acolo unde îmi doream să ajung. Și anume să trăiesc din muzică și să fac doar și numai muzică pentru tot restul vieții.

Am încercat o vreme să fac treaba asta singur, și mi-am dat seama că dacă era ceva ce îmi lipsea la capitolul apropierii pe care o simțeam de fiecare dată într-o gașcă de oameni, era felul în care luam energia de la acești oameni. Pentru că indiferent cât de expirat aș fi într-o zi, sau oricât de clară mi-ar fi o melodie în minte, în momentul în care sunt în preajma unor oameni talentați, invariabil, sunetele pe care ei le scot, toate vibrațiile care se transmit în cameră, o să ajungă aproape de mine și o să însemne un mod nou de a gândi sau de a vedea piesa aia.

”Am repornit proiectul în 2015”

Am hotărât că trebuie să o iau de la început. Ar fi fost a doua oară, din nou cu The Mono Jacks și de data asta nu am mai dat un anunț. De data asta eram foarte, foarte disperat, pentru că fusesem îngenunchiat și suferisem destul de mult. (...)  Am repornit proiectul în 2015 și vreme de vreo doi ani de zile nu am făcut mare lucru. Am avut niște concerte, am lansat câteva piese, vreo două videoclipuri, dar dacă stau să cântăresc perioada de timp în care noi am cântat, și mă gândesc la ce am reușit să livrăm, este cât se poate de evident că nu am fost prolifici.

”Undeva prin 2016, 2017, lucrurile au început să o ia razna foarte rău.(...)  eram la marginea depresiei”

Undeva prin 2016, 2017, lucrurile au început să o ia razna foarte rău. Eu mă confruntam cu niște atacuri de panică, cu nopți nedormite, eram la marginea depresiei, și toată viața mea a început s-o ia razna de tot. Așa că șutul ăsta în cur, pe care eu l-am primit cu șpițul, m-a făcut să mă întorc destul de tare și să mă concentrez foarte bine la tot ceea ce făceam atunci.

Partea care nu-mi dădea pace cel mai mult era legată de muzică. Prima schimbare care s-a petrecut a fost în momentul în care am renunțat la managerul pe care îl aveam din 2000. Aproape 16 ani de colaborare. Drumurile noastre au luat-o în direcții separate. Era cumva de înțeles, pentru că noi nu livram, eram conștient că în momentul ăla proiectul The Mono Jacks nu oferea suficient de multă materie primă unui manager sau impresar, astfel încât să aibă cu ce să lucreze.

”...aveam să schimb și componența formației. Era pentru a treia oară când o luam de la început. ”

Cu o nouă gașcă, pe care aveam să o cunosc la Overground Music, am început să punem bazele unui nou plan. La scurtă vreme de la momentul ăsta, aveam să schimb și componența formației. Era pentru a treia oară când o luam de la început. De data asta cu un staff nou, de la management, booking, PR, până la tobă, bas și chitară. (...)

”Pe 7 august am intrat în studio, am înregistrat 10 melodii și am plecat de acolo mai fericiți ca niciodată.”

Din mai și până-n iunie am repetat ca dracii. Nimeni nu a comentat absolut nimic. Pe 7 august am intrat în studio, am înregistrat 10 melodii și am plecat de acolo mai fericiți ca niciodată. Pentru mine, deși nu a fost prima experiență de studio, a fost una dintre cele mai mișto experiențe pe care le-am avut. Vă mărturisesc că este primul material audio pe care l-am înregistrat vreodată pe care îl pot asculta cu plăcere. Pentru că, dintr-un motiv sau altul, tot ce am înregistrat până acum, nu mă făcea să mă simt confortabil. Odată cu terminarea înregistrărilor pentru ”Ușor distorsionat”, am început să capăt bucuria asta de a asculta și a asimila propria noastră muzică.

Cred că dacă am învățat ceva în toți anii ăștia este că, deși este important să cânți, probabil că trebuia să învăț întâi să vorbesc mai mult și mai bine, ca să le explic tuturor ceea ce vreau. (...)

”...fără muzică nu cred că o să avem nici ce să masterizăm, și n-o să avem nici un business de făcut. Așa că e cazul să ne întoarcem să facem mai multă muzică. Avem un Grammy de adus acasă.”

Așa cum spune și conferința, Mastering The Music Business - mastering este un cuvânt frumos și are legătură cu muzica, dar nu este neapărat ceea ce ne interesează, măcar ca prim pas. Business-ul este cu siguranță și el important, însă ”music” este pus exact în centru, pentru că el reprezintă în continuare miezul problemei și așa ar trebui să fie. Și fără muzică nu cred că o să avem nici ce să masterizăm, și n-o să avem nici un business de făcut. Așa că e cazul să ne întoarcem să facem mai multă muzică. Avem un Grammy de adus acasă. Mulțumesc !”