Tom Ford va regiza, va produce și va scrie scenariul pentru "Cry to Heaven", un film inspirat de romanul cu același nume scris de Anne Rice. Povestea este plasată în Italia secolului al XVIII-lea, în lumea castraților - băieți mutilați pentru a-și păstra vocea angelică și a cânta în operele vremii. Romanul urmărește destinul lui Tonio Treschi, un tânăr venețian nobil, frumos și inteligent, care trăiește o viață privilegiată până când este trădat de propria familie. Într-un act crud de răzbunare, este castrat, pierzându-și nu doar vocea bărbătească, ci și identitatea.

După această traumă, Tonio este luat sub aripa maestrului Guido Maffeo, un fost castrat devenit profesor de muzică, care îl transformă într-un cântăreț excepțional. Deși Tonio atinge gloria în lumea operei, romanul explorează lupta sa interioară dintre dorință, furie și nevoia de a-și revendica libertatea și demnitatea.

Adele va juca în film alături de Nicholas Hoult, Aaron Taylor-Johnson, Ciarán Hinds, George MacKay, Mark Strong, Colin Firth, Paul Bettany, Owen Cooper, Daniel Quinn-Toye, Hunter Schafer, Josephine Thiesen, Thandiwe Newton, Theodore Pellerin, Daryl McCormack, Cassian Bilton, Hauk Hannenmann și Lux Pascal.

"Cry to Heaven" se află în prezent în stadiul de preproducție la Londra și Roma, iar filmările principale vor începe în ianuarie. Filmul este așteptat să fie lansat în toamna anului 2026. Ford autofinanțează filmul și intenționează să găsească un cumpărător după finalizarea producției.

Tom Ford și-a lansat brandul de modă omonim după ce a fost director de creație la Gucci și Yves Saint Laurent. Debutul regizoral l-a făcut în 2009 cu filmul "A Single Man", care a fost nominalizat la Oscar. În 2016, a rezigat "Nocturnal Animals", care a câștigat marele premiu al juriului la Veneția și a obținut o nominalizare la Oscar la categoria "Cel mai bun actor în rol secundar" pentru Michael Shannon.

În ceea ce o privește pe Adele, ea a anunțat în septembrie 2024 că va lua o pauză semnificativă de la aparițiile live, după încheierea ultimelor reprezentații ale rezidenței sale din Las Vegas. Cel mai proaspăt album lansat de artista este "30", un material care s-a bucurat de succes critic și comercial. A debutat pe locul 1 în peste 30 de țări, inclusiv SUA, Marea Britanie, Canada și Australia și a marcat revenirea ei după o pauză de șase ani.

Taylor Swift a reușit să doboare în 5 zile recordul pe care Adele îl stabilea într-o săptămână. Potrivit Billboard, "The Life of a Showgirl" este, oficial, cel mai bine vândut album în prima săptămână de la lansare. Noul material de studio al lui Taylor Swift a depășit 3,5 milioane de unități echivalente de albume, cifra reprezentând consumul atât în ​​vânzări, cât și în streaming. Recordul pe care îl deținea Adele era de 3.482 de milioane de unități, iar acesta era stabilit pe durata unei săptămâni întregi.

A fost nevoie de aproape un deceniu pentru ca Adele să fie detronată. Artista britanică înregistra vânzările amintite mai sus în decembrie 2015, când era lansat albumul "25". Recordul, deși nu a fost depășit imediat, este rescris acum în doar 5 zile. Taylor Swift mai are, așadar, încă două zile la dispoziție pentru a-și definitiva noul record. Unii analiști s-au întrebat dacă "The Life of a Showgirl" ar putea atinge pragul nebunesc de 4 milioane de unități până la sfârșitul săptămânii, dar chiar și o cifră de peste 3,5 milioane va fi un nou punct de reper pe care puțini îl credeau posibil.

În mod uzual, Luminate nu oferă publicități numărul de albume vândute pe parcursul săptămânii. De asemenea, nu există cifre oficiale actualizate până când Top 10 Billboard nu este publicat duminica. Interesul pentru doborârea unui astfel de record a determinat, însă, compania de date să publice rapoarte mai frecvente.

"The Life of a Showgirl" a fost lansat pe 3 octombrie și este un album care marchează o schimbare de tematică. Este pentru prima oară când Taylor Swift descrie în versurile sale împlinirea în iubire. Piese precum "Wood" și "Father Figure" s-au remarcat prin trimiterile explicite către relația sa intimă cu Travis Kelce. De remarcat este și colaborarea cu artista momentului, Sabrina Carpenter. Melodia înregistrată cu ea este chiar single-ul care dă titlul albumului.

Tracklist Taylor Swift - "The Life of a Showgirl":

1. "The Fate of Ophelia"
2. "Elizabeth Taylor"
3. "Opalite"
4. "Father Figure"
5. "Eldest Daughter"
6. "Ruin the Friendship"
7. "Actually Romantic"
8. "Wish List"
9. "Wood"
10. "Cancelled!"
11. "Honey"
12. "The Life of a Showgirl" (featuring Sabrina Carpenter)

Întregul album "The Life of a Showgirl" este disponibil pe Spotify și YouTube. Artista a lansat clipuri cu versuri/visualiser pentru toate piesele. Cele 12 melodii au fost scrise și produse de Taylor Swift, Max Martin și Shellback.

De la bun început, tonul e diferit. Serialul nu are răbdarea filmelor clasice de a construi suspansul lent, ci aruncă în fața publicului spectacolul întreg: xenomorphi, facehuggeri, cadavre, sânge și chiar noi specii de creaturi. Regizorii nu îți dau timp să respiri, iar asta îl apropie mai mult de adrenalina explozivă din Aliens (1986) decât de thrillerul claustrofobic al originalului. Asta înseamnă, pentru unii, mai puțină subtilitate, dar pentru alții – inclusiv pentru mine – o șansă de a vedea universul Alien filtrat prin ritmul alert al serialelor moderne.

Cinematografia: între realism și grotesc stilizat

E de apreciat atenția pentru decoruri și efecte speciale. Coridoarele navelor, lumina rece, modul în care camera insistă pe textura metalică sau pe fluidele organice care însoțesc fiecare atac al creaturilor – toate trimit direct la ADN-ul vizual al francizei. Niciun cadru nu pare ieftin sau reciclat, iar investițiile se simt. Mai mult, modul în care este filmată prăbușirea navei pe Terra aduce un aer de blockbuster hollywoodian, dar păstrează acea estetică industrială care a consacrat saga.

Serialul are însă și un aer mai “curat” decât filmele vechi. Dacă în 1979 Alien-ul se ascundea în umbre, aici monștrii sunt expuși, lumina îi dezvăluie în toată grotesca lor splendoare. Rezultatul este o experiență vizuală mai directă, mai crudă, dar care poate diminua misterul pentru cei obișnuiți cu suspansul clasic.

Actorii și personajele: copii în corpuri adulte și androizi cu suflet

Distribuția e variată, dar două personaje domină: Wendy, primul hibrid – copil transformat într-un corp sintetic adult – și androidul Kirsh, mentorul său rece, interpretat excelent de Timothy Olyphant. Olyphant are o autoritate naturală pe ecran, un amestec de carismă și rigiditate care îl face să fie memorabil chiar și în scenele mai puțin tensionate.

Wendy este cheia emoțională a poveștii. Serialul îți arată grozăviile prin ochii ei, prin inocența și fragilitatea unui copil prins într-un corp artificial. Asta dă serialului o notă de tragedie și de poezie sumbră, contrastând cu brutalitatea scenelor de acțiune. Tot aici apar și fricțiunile: mulți dintre cei aflați în poziții de putere – CEO adolescenți, echipe de salvare cu figuri tinere – pot părea neverosimili. Personal, îmi e greu să cred că un xenomorph ar putea fi intimidat de niște “liceeni” în armură, după ce am crescut cu Ripley și cu veteranii din filmele originale.

Sunetul și coloana sonoră: adevăratul motor al serialului

Dacă imaginea livrează spectacol, sunetul îl ridică la rang de experiență totală. Aici Alien: Earth își arată cel mai clar valoarea. Jeff Russo, cunoscut pentru Fargo și Star Trek: Discovery, semnează un soundtrack de aproape 90 de minute, împărțit în 27 de piese. E o muzică ce respiră universul Alien: teme atmosferice, corzi tensionate, bătăi metalice care amintesc de sunete mecanice, totul construit să creeze disconfort și anticipație. Piese precum “Wendy” sau “Xenomorph” nu sunt doar fundal, ci parte din poveste, amplificând frica și izolarea.

Dar adevărata lovitură o dau așa-numitele “needle-drops” – melodii iconice inserate strategic. Primul episod se încheie cu Black Sabbath – The Mob Rules, iar al doilea cu Tool – Stinkfist. Recunosc, aici sunt subiectiv: Tool e trupa mea preferată și apariția lor în universul Alien mi-a dat senzația că serialul respiră cu adevărat cultura rock, nu doar horrorul. Alegerea unor piese de la Nina Simone sau TV on the Radio arată că showrunnerii nu vor doar să bifeze scene șocante, ci să creeze o identitate sonoră diversă și puternică.

Sunetul ambiental e și el un personaj. Țiuiturile sintetice, respirația înfundată a soldaților în costume, ecoul coridoarelor metalice, toate sunt mixate la perfecție. De multe ori, am simțit că audio-ul transmite mai multă groază decât efectele vizuale. E acel tip de sound design care te face să tresari chiar și atunci când nu se întâmplă nimic pe ecran.

Episodul 3? Metallica cu "Wherever I May Roam"...

Un univers care respiră prin haos

Pe lângă spectacolul horror și intrigile corporatiste (cu adolescenți genii care controlează imperii tehnologice), serialul ridică întrebări despre identitate, conștiință și moralitate. Ce înseamnă să fii uman când corpul tău e artificial? Merită să supraviețuim cu orice preț? Și cât de departe pot merge corporațiile pentru profit? Toate acestea sunt teme recurente, dar filtrate aici prin energia și ritmul unui serial care nu are timp de filosofie lungă, ci aruncă repede întrebările și lasă spectatorul să le rumineze.

Pentru mine, Alien: Earth funcționează. Da, poate nu are suspansul lui Ridley Scott și nici umanitatea lui Ripley, dar oferă o experiență nouă: un SF de acțiune cu accente filosofice, un mix între Aliens și Westworld. E spectaculos vizual, are actori care se ridică peste așteptări și o coloană sonoră care merită ascultată și separat, pe Spotify.